Trista soartă a femeii în cuplul tradițional creștin

Din păcate, în cuplurile tradiționale românești femeia a fost întotdeauna oropsită și asuprită de bărbat, fiind considerată inferioară lui. Iar atunci când în ecuație și-a vârât nasul și religia, rolul femeii a fost cu atât mai devalorizat. Dar ce să vă spun eu, mai bine să lăsăm martorii oculari să ne grăiască. Fragmentul următor a fost publicat pe Facebook de preotul Ioan Istrati:

O întâmplare foarte hazlie de anul trecut, când mergeam cu Ajunul Bobotezei. La o casă, sunăm la interfon, cineva ne deschide. Intrăm tiptil, să nu apară vreo namilă de câine, ceva. Batem la ușă. Apare un nene mustăcios, foarte șucărit, privindu-ne chiorâș, mișcând sprâncenele în sus pe rând.
Cine v-a dat drumul? a zis el.
Eu: păi am sunat, am zis părintele cu Ajunul și cineva ne-a deschis, altfel nu intram.
Omul închiondorat: nu ne așteptam la vizite.
În timp ce vorbea, era destul de întuneric, am observat ceva rotund, strălucitor în jurul capului lui, ca o aureolă de sfânt. Am zis că e un semn de sus.
Era o tigaie care venea pleosc peste capul lui, ținută de nevastă-sa. Zbang peste cap, apoi un glas mieros: poftiți părinte.
Omul descumpănit se dă la o parte.
Femeia aprigă cu tigaia: nu vă luați după ăsta. El o fost fătat în comunism, nu știe el de binecuvântarea preotului. Vino, mă. Și te închină. Omul face rapid o Cruce abia schițată, pupă Crucea.
Dați-i, părinte, cu aghiasmă peste gură, să nu mai bea ca un pește.
Le dau iconițe, îi salut.
Stau și mă gândesc: de două mii de ani femeile astea sfinte și aprige și minunate cară în spinare neamul românesc și credința, și limba, și rugăciunea, și pruncii, și pe bărbații lor îi trag la Biserică, ca pe niște boi în jug.
Și au timp și de mâncare, și de curățenie, și de serviciu, și de piață, și de copii, și de educație, și noaptea târziu, când pruncii dorm și bărbatul bovin sforăie de se cutremură casa, mai au timp și de câteva acatiste smulse printre lacrimi, în înverșunarea minunată de a cuceri raiul lui Dumnezeu.

Bunicii mei din partea mamei erau evlavioși. Mai cu seamă bunica, o femeie mică de statură și îndesată, care citea zilnic din cărțile ei cu rugăciuni. Pe când bunicul era mare cât un munte și tare ca piatra, în care și-a și cioplit numele de câteva ori, că dacă tot locuia în apropierea unei cariere, a învățat și să facă socluri de statui, pe lângă munca grea a câmpului. N-a ridicat asupra ei mâna niciodată și cât am locuit la ei în copilărie nu i-am văzut niciodată să se certe.

Bunicii din partea tatălui erau și ei credincioși. Până-ntr-acolo încât atunci când aveau un necaz sau nu era recoltă suficientă se întrebau dacă nu cumva e din cauză că au dat mai rar pe la biserică în ultima vreme. Țin minte că bunicul, seara înainte să se culce, se retrăgea pe nesimțite într-o cameră singur, unde își spunea Tatăl Nostru, și abia apoi se băga în pat. Violențe în cuplu? Păi bunica era mai aprigă ca el, se aprindea și se „mânia” mai repede, dar se desumfla ușor, că bunicul o lua jucăuș cu glume încât ea începea să râdă și spunea: „Cu omul ăsta nu pot să mă cert!”

Am 8 unchi și 8 mătuși, mulți copii de țărani, mulți rămași și acum la țară. Dintre toți, de unul singur am auzit – sau mai bine zis am dedus, din niște aluzii, că s-ar manifesta mai dur față de ea uneori. Nu știu dacă-i adevărat și-n ce măsură, că sunt și astăzi împreună și fericiți, cu doi copii mari și cu ceva afaceri. Incidental sau nu, sunt și cei mai răsăriți din neam, cultivați, progresiști, el filosof, ambii plecați în Belgia încă de pe vremea lui Ceaușescu, unde au locuit mulți ani.

La mine pe scară s-au perindat, de-a lungul timpului, numeroși vecini. Unul singur își mai bătea, rar și la beție, nevasta. Când se întâmpla, aceasta făcea ditamai scandalul, strigând că vai, săriți, mă omoară, de ne speria pe toți, venea poliția, după care însă, a doua zi, îl reprimea iubitoare acasă, pentru că era soțul ei drag. Între timp el a murit. Au existat, ce-i drept, și alții cu patima băuturii, dar toți erau blajini. De exemplu, aveam un vecin la etajul unu, între timp mort și el, care se îmbăta de cădea lat. Și pentru că era cât un tanc, nevasta lui o chema pe vecina de la trei, că erau prietene, s-o ajute să-l bage în casă și în pat. Într-o zi, trăgându-l ele de picioare, au rămas cu nădragii și chiloții în mână, în timp ce el a rămas în costumul sau mai bine zis papucii lui Adam. Vecina de la 3 a ridicat iute capul în sus, pudică, să nu-i vadă melcul, la care cealaltă către ea: „Uită-te, uită-te!” Bine, e drept, am mai auzit zvonuri despre un vecin care cic-ar mai fi bătut-o pe soția lui, om de cultură, director, dar n-am găsit niciodată niciun indiciu, niciun zgomot, nimic. Și cam asta e tot.

Să vă mai zic că la mine în casă tata nu s-a manifestat niciodată violent nici față de noi și nici față de mama sau de altcineva? Nici el nu era chiar imun la alcool.

Așa că atunci când citesc pe la vreo unii despre modelul tradițional al bărbatului care vine de la birt și își snopește în bătaie nevasta sau consoarta, mă întreb câte Românii or fi încăpând simultan în țărișoara asta.

bănuiesc că asta e sursa clipului

17 Replies to “Trista soartă a femeii în cuplul tradițional creștin”

  1. Tata, la beție, era un om scârbos, inimaginabil de vulgar și violent la vorbă și la fapte. Soar că mama era mereu pe fază, ne ascundeam și închideam in cameră și îl lăsam singur să urle ca prostul până adormea. Uneori fugea după mama prin grădină să îi dea in cap cu sapa. Această realitate există mai des decât credeți și nu doar in Romania. Da, există multe realități în lumea asta.

  2. Bun venit pe blog, Mira.

    Nu contest că există și astfel de cazuri. Problema e că noi avem tendința să proiectăm și să generalizăm. Iar cei care au trăit în astfel de familii (îmi pare rău pentru situația ta!), fac din ele un șablon pentru toată România. Articolul meu s-a născut ca un răspuns la cei care consideră că, dacă la ei în familie sau între cunoscuți bătaia era ceva uzual, înseamnă că ăsta e tiparul familiei românești. Asta e o generalizare nefondată. Dacă ar fi să fac și eu ca ei, aș putea spune că în România nu există violență în cuplu, pentru că, iată, eu am crescut într-o familie non-violentă.

  3. Atunci când nu ești în cunoștință de cauză este bine să îți vezi de treabă și de viața bucuroasă pe care o ai și să taci. Te bucuri de șansa unei vieți bune. Că, avem nevoie de oameni fericiți.

  4. Tare mult mi-a plăcut clipul, Aldus. Cred că de vreo 10 ori m-am uitat la el şi de fiecare dată am râs cu poftă. Mulţumesc.
    Văd că şi Facebook-ul e plin de bancuri şi de caricaturi despre bărbaţi terorizaţi şi/sau bătuţi de neveste.
    Cred că există totuşi mai multe cazuri în care e viceversa, dar nu destul de multe ca să facem din asta un şablon, o etichetă pentru familiile din România. În covârşitoarea majoritate a cuplurilor pe care le cunosc sau le-am cunoscut, bătaia nu-şi are locul.

  5. @Mira

    Tocmai că sunt în cunoștință de cauză, de aceea scriu. Iar viața, bucuroasă sau tristă, este așa cum ți-o faci și o meriți. Așa că dacă viața ta nu e prea frumoasă, în loc să dai vina pe părinți, pe guvern sau pe orice altceva din exterior, schimbă-ți-o. Depinde numai și numai de tine.

    @Vero

    Păi tocmai, că dacă în covârșitoarea majoritate a cuplurilor bătaia nu-și are locul, înseamnă că modelul propus de unii cu bărbatul care-și rupe femeia în bătaie este nefondat. Este o proiecție a lor, este bârna din ochii lor, nefericirea lor aruncată asupra tuturora.

    Cât despre femeile care-și bat bărbații, asta era mai mult ca să vă binedispună. E o temă predilectă în multe bancuri, cu femeia care-și ține soțul sub papuc. Exemplu: înainte (când eram burlac) îmi spălam singur ciorapii, acum (când sunt însurat) spăl ciorapii întregii familii. 🙂 Și are un sâmbure de adevăr la bază. Sigur că n-o poți pune pe același nivel cu violența conjugală a bărbatului, că femeia nu-și bate soțul la propriu (decât cel mult la cap, adică îl pisălogește), dar nici nu poți spune că cuplul român tradițional sau familia din mediul rural are drept leitmotiv bătaia, așa cum spun unii pe bloguri sau pe Facebook.

  6. @Aldus, şi eu am zis acelaşi lucru: că NU sunt destule cazuri ca să facem din asta un şablon, o etichetă pentru familiile din România.

  7. Aha. Acum înțeleg. Tu vrei să spui că e invers sau, mai degrabă, deloc. Că se exagerează. N-am acuma energie să te contrazic cu exemple cunoscute personal sau din auzite, sau cu faptul ca violența conjugală nu stă numai în strîns de gît și că de cea psihică uneori nici nu ne dăm seama – am de căutat filme pe net 🙂
    Dar nu-s de acord cu tine. Și nu ieșea fumul ăsta fără foc.

  8. Nu ești de acord cu ce? Cu faptul că am avut experiența de viață pe care am descris-o mai sus? Cu ce ar putea schimba clipurile tale experiența mea de viață? Și cu ce ar putea schimba articolul meu experiența ta de viață?

    Nu știu dacă se exagerează sau nu. Că n-am făcut o statistică cu violența în familie. Dar știu că se generalizează. Adică, tu, având propria-ți experiență, tinzi să o proiectezi și asupra altora, spunând și crezând că așa e peste tot, că așa e România, că ăsta e cazul general. Dacă aș face și eu ca tine, ar rezulta că violența nici nu există la noi în țară.

    Poate ar trebui să începem prin a accepta că nu-i obligatoriu ca lucrurile prin care-am trecut noi să fie identice și-n cazul altora și să definească o regulă. Că poate alții nu ne împărtășesc experiența de viață. Și că, în lipsa unei statistici adecvate, nu putem să emitem enunțuri de tipul românii sunt așa sau românii sunt altfel. Putem doar spune că românii pe care i-am întâlnit noi, cu care ne-am intersectat noi, fără a ști cât de relevanți sunt aceștia, procentual vorbind.

  9. Sunt oameni între oameni și situații între situații sau mai bine zis reacții, comportamente, atitudini diferite de la caz la caz, nu cred că se poate generaliza. Oricum omul se poate schimba când nici nu te aștepți atât în bine cât și în rău. Violența există, de multe ori este bine ascunsă sub preș, chiar tolerată.

  10. Nu-i cred că-i așa de ușoară chestia cu schimbările: bați din palme și ești un alt om! Nu cred că merge chiar așa.

    La tine în familie sau în cercul de cunoscuți au existat cazuri de violență domestică? Multe, puține?

  11. Ceva, ceva violență am văzut, de exemplu cândva o mamaie bătea cu bastonul în scara blocului nerăbdătoare să vină liftul mai repede, altădată am văzut cum un nene lovea cu putere roata mașinii fiindcă făcuse pană, ieri de exemplu am văzut cum o pipiță își ciupea obrajii să pară mai rumenă fiindcă avea întâlnire cu gagiul iar azi dimineață o tanti își băga și își scotea varza de la murat și se ocăra de mama focului că nu îi răspunde consortul la telefon. Am enumerat câteva exemple de violență fizică dar ai de violență verbală. Altceva, nu am am văzut iar eu ce nu văd, nu cred că există.

  12. :))))

    Mă refeream la violență masculină, dar, în lipsa ei, merge și asta. 😀

  13. Sunt mulți și multe care spun că în mod obișnuit, la noi, la români, bărbatul își rupe în bătaie soția. Că ăsta e tiparul familiei tradiționale românești: femeia supusă și bărbatul bețiv și violent.

    Eu nu cred că ăsta-i cazul general și tocmai de aceea am scris acest articol, în care am relatat experiența mea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *