Timp, (dez)ordine și Absolut

Am dat recent peste blogul unui tip care ți-ar da o decorație de îndată ce ai emite orice speculație absurdă care totuși pornește de la niște vagi premise științifice, dar ți-ar însemna cu fier roșu pe frunte cuvântul trol de îndată ce ai spune nu contează ce lucru cu miez, însă dintr-o perspectivă religioasă sau metafizică.

Desigur, fiecare e liber să-și traseze cadrul discuției pe propriul blog, afară de care te vei găsi în mod confuz și involuntar „offtopic”, dar poate că un domeniu atât de vast și profund ca metafizica nu merită un atare tratament.

Spre exemplu, iată un enunț pe care tipul în cauză, pe nume de scenă Dl Goe, îl face într-un comentariu de pe arca sa, la un articol despre timp și entropie:

E mai degrabă posibil ca existența timpului să denote dez-ordine decât ordine… dar desigur că asta e doar o nuanță, o preferință la alegerea observatorului.

Dacă vom reflecta un dărab la esența timpului, vom ajunge mai devreme sau mai târziu la concluzia că fie ne-am pierdut timpul degeaba, fie timpul înseamnă transformare, adică modificarea formei. Asta în timp ce ordinea, ca sinonim al perfecțiunii, are o formă unică și prin asta exclude timpul.

Pentru a nu intra (deocamdată) în noțiuni de fizică și termodinamică, voi încerca să explic incompatibilitatea dintre ordine/perfecțiune și timp folosind o analogie. Fie șirul numerelor naturale de la 1 la 10. Există un singur mod în care îl putem ordona uniform crescător: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. Orice altă formă sau configurație a șirului de mai sus violează condiția ca fiecare număr să fie mai mare decât eventualul precedent și mai mic decât eventualul succesor. Orice secvență transformatoare aplicată acestui șir (adică orice secvență de timp care îi modifică forma sau configurația) indică o imperfecțiune sau o dez-ordine: fie la un capăt al secvenței (înaintea modificării), fie la celălalt (după modificare), fie la ambele.

Prin urmare, prezența timpului nu poate fi decât semnul unei imperfecțiuni sau dezordini, iar direcția lui ne indică fie un sens evolutiv (de la dezordine la ordine), fie un sens involutiv (de la ordine la dezordine). Să notăm în treacăt că această dezordine pe care am încercat s-o explic aici printr-un model matematic oarecum intuitiv nu-i doar un concept abstract sau filosofic, ci o proprietate reală a universului nostru, ce poate fi măsurată empiric și pe care fizicienii o numesc, ați ghicit, entropie.

Așadar, Dl Goe are dreptate: timpul implică, într-un anumit sens, existența unei dezordini. Doar că prin afirmația asta el nu face decât să confirme raportul metafizic dintre Creator și creație. Căci Dumnezeu, ca principiu al ordinii supreme, etern, absolut și infinit, se află în afara timpului, care nu-L afectează deloc. În vreme ce în raport cu El, creația (atât obiectivă cât și subiectivă) este relativă, finită, susceptibilă la degradare sau dezordine și supusă timpului sau devenirii.

Un lucru asupra căruia, poate, vom reveni.

10 Replies to “Timp, (dez)ordine și Absolut”

  1. Sunt unele formulari pe care eu nu le inteleg:
    – în timp ce ordinea, ca sinonim al perfecțiunii, are o formă unică și prin asta exclude timpul. – nu cred ca sunt sinonime si cum adica ordinea exclude timpul? Logic a face ordine implica consum de energie si timp. De exemplu o sala dupa un eveniment sa spunem dupa o nunta cum arata, pai horror, cat muncesti si cat timp aloci sa o readuci la forma initiala.
    – timpului nu poate fi decât semnul unei imperfecțiuni sau dezordini, iar direcția lui ne indică fie un sens evolutiv (de la dezordine la ordine), fie un sens involutiv (de la ordine la dezordine). – formularea asta mi se pare neclara poate ca ar fi mai clara ca o data cu trecerea timpului apare dezordine, ca timpul si spatiul se afla in spate.
    – Dumnezeu, ca principiu al ordinii supreme – nu imi place formularea, la ce ordine te referi? Ce iti mai plac tie Aldus principiile ordinii de drept……mai, mai, mai

  2. O să încerc să îți explic.

    1. Faptul că muncești ca să restabilești ordinea în sala de după nuntă (respectiv timpul alocat acestei munci, că despre timp e vorba) indică tocmai că sala e în dezordine! Deci, timp ca să o cureți = dezordine în sală. După ce ai curățat-o și ai pus-o la rând, nu mai este necesar să-ți ocupi timpul cu ea. Deci, îți ocupi timpul cu ea doar atunci când ea este în dezordine. Când ea este aranjată, nu mai are nevoie de timp din partea ta! Adică, ordinea nu are nevoie de timp. 😉

    2. De vreme ce tocmai am stabilit că dacă sala e pusă în ordine atunci nu îți vei mai aloca timp pentru ea, faptul că îți aloci timp pentru ea indică fără îndoială prezența unei dezordini. Și aici sunt două sensuri în care poate acționa timpul: sensul evolutiv, în care tu îți faci timp ca s-o cureți, sau sensul involutiv, în care copiii tăi își pierd timpul jucându-se pe acolo și o distrug și mai tare. 🙂

    3. Teologic și metafizic vorbind, Dumnezeu este ordinea supremă. Adică, nu există nimic alandala în ființa lui Dumnezeu, nimic dezordonat, nimic murdar, nimic care să necesite ca îngerii lui să-și aloce timp ca să-l spele pe mâini sau să-i pună în ordine dimensiunea interioară. E același raționament ca mai sus, dar deseori nu observăm aceste corelații între metafizică și fizică.

  3. Serios. Adica cum dupa ce restabilesti ordinea, timpul sta pe loc? Asta chiar nu inteleg? Eu stiu ca timpul scurge indiferent de ordine/dezordine.

  4. Nebunul nu se va mai numi ales la suflet, nici mişelul nu se va mai numi cu inimă largă.

  5. Mda,

    bocceagița Lotus face ce știe: colportează fake-uri!
    Ce să, să?! Mno, aș fi putut face pariu că următorul articol va fi despre goE.
    Anyway, nu-i puțin lucru (orișicum!) ca proștii să vorbească despre tine. Bașca să-ți mai facă cadou și frumusețe(?) de articol. Hai că te-ai ajuns și tu GoE, fir-ai tu să fii. Că cică e de bine când vorbește lumea de tine. However, mă bucură compania ta. Bun venit în tagma ne/ilizibililor indezirabili! Acuma chiar nu știu ție cine și câți ț’or fi pus umărul la faima ta, da’ io, hă hă, am avut parte doar de somități dăcât literare: alde lotus, sau labagiul canadian -ce-și scrie articolele c’un ochi la filme porno celălallt pe monitor, c’o mână la pulă și una la tastatură- ori bellissima cotlin (btw fată, mi-a șoptit cineva -persoană importantă, nu spun cine- că cică ai început să mă pomenești pe ici pe colo. ț’io fi dor de mine nemuricio. also, don’t fuck with me, urâto!) și cam atât. A nu! cred că și Renata mi-a dedicat niște rânduri parcă. Nici nu mai știu, da’ oricum Zâna e din alt aluat. E scriitoreasă sadea… nu țîștii bâștii! aidoma celor mai sus amintiți. Nu-mi plac cărțile ei (chestiune de gust at last), da’ are pană în pana mea, if you know what i mean. Are cu ce, are verb, are umor… are.. are tot. N-are nevoie de goagăl ca alții! ca să pară deșteaptă. E așa natural, pt c-a citit mult și cu folos atunci când a trebuit. Cine a cunoscut-o acum 10 ori 15ani, apăi n-a avut nica de pierdut, ba dimpotrivă. Zâno, sper că ești bine, oriunde te-ai afla. Chiar sper.

    …Pe cei care mi-au băgat pumnul în gură, ”nu face” să le mai fac reclamă. Rase superioare, ce să mai! Gen vrăbiuța ioanșperțling! Bleah.
    ….
    Nu m-am putut abține.
    De fapt, am vrut să-mi cer scuze pt toate ce ți-am pricinuit; c-am văst că tare te-ai mai supărat la ultima interpelare de pe blogul adolescentei. Așa este: am sărit calul. Îmi cer scuze veșnice. Dar nici nu vreau să mă ierți. Să rămânem cum am fost, zic. Oricum e ultima dată când te’oi mai pomeni. Aici sau altundeva. So, nu mă mai striga. N-am să vin! (valabil și pt urâtă!)

    Încă ceva ș’am plecat.

    o grăsunică ca să pară (mai) slabă, umblă acompaniată de altele mai grase ca dânsa

    o urâtă dacă merge la agățat, are grijă să fie însoțită de cel puțin o prietenă mai urâtă ca ea

    o proastă ca să pară (mai) deșteaptă… nu caută compania celor mai deștepți ca ea!
    …o ………

    … Tu erai f bine unde și cu cine erai. Blogurile gen vrăbiuță, wanker-ul, ori urâta cotlin, sau bloguri no_name de traducători-recenzori (și) de filme cu goagăl, îți vin mănușă. Despre facebuce nu mai vorbesc.
    So…
    Zurliul, ori GoE, nu’s de nasul tău, crede-mă!
    Da’ tu continuă să te dai mare sculă. Eu o să mă râd cât am săpot.

    Să ai o viață faină. Vieți faine de fapt, indeed.
    Că văd că cea virtuală e mult mai importantă și mai adevărată! Go for it!

    Cu drag!
    Pa

  6. @Olga Rajala

    Noa, păi fix asta e tema articolului de față. Și fix asta am încercat să explic în comentariul de mai sus.

    @Iosif

    Deci o restabilire a ordinii?

    @nostratella

    Ți-au băgat pumnul în gură?!? Adică: te-ai dus la ei acasă, ai bătut la ușă, te-au primit, ai intrat și ai început să arunci cu zoaie în ei, repet, la ei acasă, unde te-ai dus nepoftită, după care firește că majoritatea te-au dat afară, că nu-s toți așa fraieri ca mine, iar asta înseamnă, în traducerea ta, că ți-au băgat pumnul în gură?

    Ciudat mod de a-ți cere scuze.

    Deschide-ți blogul. Fă-l public și vizibil pentru toată lumea, dacă te ține, că oricum scrii sub pseudonim (de marcă). Dacă nu, vezi epitetele alea pe care li le tot adaugi altora: nimuric(ă), laș(ă), urât(ă) etc? Sunt ale tale.

    PS: Zurliul și Goe au, totuși, potențial să crească. 😀 În plus, sunt mari și vaccinați, nu cred că au nevoie să le porți tu de grijă.

  7. Ioai, de cînd n-am mai citit arca lui Goe … de fapt, revizitînd acum, îmi amintesc de ce m-am lăsat. Cînd istorisea chestii din viață, era ok. Cînd a devenit inaderent la realitate și a început să amestece concepte de matematică, filosofie și metafizică, n-a mai fost ok. Este necitibil, deși avea stil, și ar putea avea (în continuare, la prezent) stil, dacă nu l-ar irosi pe gînduri alambicate și frazeologie dată printr-un dicționar de sinonime montate cu japca. Păcat. Sic transit.

    Cît despre articolul de față, cred că faci un deserviciu conceptului de „timp”. Timpul, cît timp rămîne imaterial, este chiar simbolul ordinii perfecte, atîta vreme cît secundele nu pot curge invers, nu pot sta pe loc, ci .. mereu vine secunda n+1 după secunda n.

    Am înțeles că tu vrei să vorbești despre *efectul* curgerii timpului asupra lumii materiale, dar asta este o imperfecțiune a lumii materiale, o proprietate a ei: că îngăduie schimbarea. Asta nu-i nici vreo vină nici vreo calitate a timpului, care săracul e dezinteresat de zbaterile lumii. El doar dă măsura după care se schimbă lucrurile.

  8. Cred că vrea să scrie o serie despre entropie; ultimul articol îi e mai consistent.

    Dar există totuși timp imaterial? Ce-o fi ăla, afară de o abstracție sau idee matematică? Că, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât înțeleg timpul ca pe o proprietate inerentă nouă, materiei, universului. Timpul e suma transformărilor și a fazelor prin care trecem. Ne crește păr pe barbă, obosim după efort, ne e foame și sete, ni se modifică corpul și mintea etc. Creștem, îmbătrânim și apoi murim. Toate acestea noi le percepem și le traducem ca fiind timp. Mai percepem și alte modificări, ce au loc în jurul nostru, pe care le aliniem sau le raportăm la propria noastră axă temporală și asta ne dă iluzia unui timp obiectiv, universal. Dar există așa ceva? Fiecare obiect din exterior are timpul și ritmul lui.

    Numerele 1, 2, 3 etc ale secundelor și minutelor sunt niște convenții/invenții matematice. Ce măsurăm cu ele? Rotația Pământului în jurul propriei axe – adică tot un ritm al lui. Am împărțit o rotație fizică în 24 de părți egale și le-am dat numele de ore. Și tot ceea ce vedem că prezintă timp (înțeles ca trecut, prezent și viitor, adică transformare) e perisabil și imperfect. Noi, pietrele, stelele, materia, întregul univers.

    Este adevărat că există o secvențialitate comună tuturor lucrurilor, pe care fizica o folosește în calcule și teoreme, dar nici măcar ea nu-i uniformă: simultaneitatea ne joacă feste, timpul curge diferit în proximitatea unui corp cu masă mare, fotonii nu experimentează timpul, în singularitatea de la originea Big-Bang-ului condițiile erau atât de speciale încât timpul și spațiul erau anulate. Așadar, până și timpul obiectiv pe care îl măsoară fizica pare să fie tot un derivat al materiei sau universului fizic în care ne aflăm (și nu ceva principiu abstract venit din afară).

    Ce timp ar putea să aibă o ipotetică entitate perfectă, ideală, situată în afara acestui univers? Incompatibilă cu degradarea, ea nu ar cunoaște moarte și atunci ar fi eternă. Fiind deja perfectă, nu ar avea nevoie de transformare și atunci nu ar putea experimenta trecutul, prezentul și viitorul așa cum le experimentăm noi, ca o succesiune de faze și modificări, de transformări, de acumulări, de reînnoiri. Poate timpul ar fi pentru ea o clipă mereu eternă. Sau poate ar fi atemporală. Dar timpul real și concret, pe care îl putem trăi și experimenta, ba chiar cu care lucrăm în fizică, pare să fie totuși o proprietate intrinsecă a materiei și o măsură a imperfecțiunii ei.

    Poate ideea matematică de timp și succesiune, pe care o folosim ca să numerotăm secvențele temporale, să fie coerentă și ordonată și tot ce vrei, dar timpul efectiv pe care îl notăm cu aceste numere e un fel de cal nărăvaș.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *