Șabloanele mentale și utilitatea lor

Aldus susține că suntem sclavii șabloanelor mentale. Cu toate că sunt de acord cu această afirmație, cred în egală măsură că ea este puțin forțată. Nu putem fi sclavii șabloanelor, pentru că ele s-au dezvoltat cu mult înainte ca omul (modern) să fie capabil să-și dea seama măcar că ele există. Mai degrabă îndrăznesc să spun că suntem dependenți de ele, pentru simplu motiv că lumea de acum este complet diferită de lumea de acum sute de mii de ani. Sau suntem sclavi, dar doar dacă am considera natura (sau evolutia – sau Dumnezeu, dacă vreți) ca fiind adevăratul nostru stăpân.

Creierul uman – răspunzător printre altele și de aceste tipare – mai are și alte roluri ceva mai importante, unul dintre ele fiind acela de a asigura supraviețuirea. A indivizilor in particular, respectiv a speciei în general. Având în vedere că a avut la dispoziție milioane de ani de evoluție, plus nenumărate schimbări de mediu, a “observat” că anumite pericole se cam petrec în același fel, ergo, și răspunsurile la ele vor fi cam același. Și cum aceste răspunsuri nu pot să fie opționale, dat fiind că este vorba de supraviețuire, creierul le-a mai și dat prioritate zero în lista de decizii. Adică atunci când situația o cere, șablonul intervine să te scape de belea, nu mai stai tu să te gândești dacă și cum sa (re)acționezi.

Astfel, dacă rădăcina pe care ai băgat-o în gură are gust oribil, o scuipi imediat pentru că șablonul de dezgust îți spune că te-ai putea otrăvi. Dacă te-ai tăiat la mână, intervine coagularea, ca să nu pierzi tot sângele și să mori de hemoragie. Când vezi o insectă viu colorată, o vei ocoli, pentru că sunt șanse mari ca ea să fie otrăvitoare. La fel și cu un șarpe. Dacă auzi răgetul leului, teama îți spune sa fugi, pentru că 1 vs 1, leul e ceva mai bine dotat decât tine. Bun, mai exista și luptă – din binecunoscuta sintagmă “fight or flight” – dar atunci corpul tău intră într-un cu totul alt mod de funcționare: pe scurt, sistemul nervos simpatic intervine, declanșând o serie de hormoni (printre care și adrenalina) care au drept rezultat creștrea bătăilor inimii, a presiunii arteriale, tensiune musculară samd. Daca ai un sezon norocos și ai vânat mai mulți mamuți, surplusul de mâncare se va depune pe tine sub formă de țesut adipos, ca de, orice calorie în plus e binevenită. Și multe altele…

Toate cele de mai sus s-au întâmplat într-o vreme când grija zilei de mâine era cât se poate de reală. Când leul sau tigrul era vecin de savană cu tine. Când prinderea unui mamut era un adevărat prilej de sărbatoare1în măsura în care se sărbătorea atunci. Și tot așa… Ca să poți face față tuturor acestor provocări, creierul a scos o bună parte din reacții din zona conștientă. Astfel, dacă ai băut zeama amară, o scuipi imediat, nu mai stai să evaluezi că poate e totuși gustul de vină. Dacă auzi clopoțeii șarpelui, frica te va îndemna să-ți iei tălpășița, cel puțin în primă fază. Și tot așa… Toate astea pentru simplul motiv că energia consumată pentru a fi conștient de toate lucrurile ce se întâmplă în jurul tău, în fiecare moment, ar fi mult prea mare. Nu mă credeți? Încercați să fiți atenți timp de un minut la toți stimulii din jurul vostru, interni sau externi, și vedeți cât de ușor este. Ca să nu mai zic de reglarea conștientă a presiunii arteriale, de exemplu. Și tot așa…

În ziua de azi, foarte multe dintre cele enumerate mai sus, legate de supraviețuire directă, au cam fost eliminate. Foametea nu prea mai există (ok, încă se moare de foame, dar nu pentru că nu s-ar putea crea hrană pentru acei oameni), leul si tigrul nu mai sunt o amenințare directă, medicina a făcut enorme progrese pe partea de profilaxie si omorât viruși si bacterii, si multe, multe altele. Însă instinctele au rămas. Și reacțiile noastre la ele. Dezgustul de o rădăcină amară s-a contopit cu dezgustul față de un viol, sau față de o anumită minoritate, sau poate de niște atrocități. Frica de leu s-a transformat și ea în frica de a nu rata următorul deadline. Sau poate de ce va zice lumea. Sau că vom muri de Covid. Grija zilei de mâine s-a transformat în cu ce mă imbrac, unde mă duc în vacanță, ce eveniment să nu ratez etc.

Partea cea mai frumoasă din toată povestea asta este că creierul tău nici măcar nu face diferența dacă este un pericol real sau imaginar. Reacția ta va fi aproape aceeași indiferent dacă pe tine te stresează leul sau ședința de mâine. Dacă te va dezgusta ideea că doi bărbați fac sex, reacția ta instinctivă de respingere va fi aceeași cu dezgustul față de laptele acru. Ai nevoie un întreg proces rațional (pe care-l va realiza o altă zonă din creierul tău) ca să-ți dai seama că totuși doi bărbați pot sa facă sex fără probleme. Eu știu sigur cât de greu mi-a fost (și încă îmi este) să spun unei fete că-mi place de ea, de teamă că…. nici eu nu știu exact. Dar teama există – în capul meu.

Multe dintre tiparele astea s-au moștenit din vremuri ancestrale. Destule dintre ele, însă, se formează în primii ani de viață, când creierul nostru este preponderent în așa numita frecvența theta. Și când suntem supuși și la cele mai multe traume emoționale. Pe care creierul încearcă din răsputeri să le rezolve, cu ce are la îndemână. Neștiind că poate te va face handicapat dpdv emoțional. Sau susceptil la anumiți stimuli. Sau poate sclavul conflictelor. El doar încercă să te ajute să supraviețuiești.

Iar atunci, este datoria ta2sau poate nu e?, când vei deveni adult responsabil, să-ți gestionezi toate aceste mecanisme de care nu mai ai nevoie. Sau nu… Să crezi că este perfect normal să te enervezi din orice. Sau nu… Să te declanșeze orice știre despre lumea din jurul tău. Sau nu… Suntem, de fapt, sclavii emoților noastre. Pentru că sunt ale noastre, pentru că ne identificăm cu ele și pentru că avem senzația că dacă am renunța la ele, am renunța, cumva, la noi. Ce poți să faci în situația asta? Ei bine, poți începe cu puțină introspecție. Poți să cauți metode de a-ți imbunătăți inteligența emoțională. Poți să fii mai îngăduitor atunci când simți furie, dezgust, sau ciudă către cineva. Poți să începi să te cunoști mai bine, atât cu bune, cât mai ales cu rele. Și, încet, încet, să te decuplezi de emoțiile tale. Pentru că dacă tu nu te cunoști, dacă tu nu știi cum reacționezi în certe situații, sunt șanse mari ca Google și Youtube să știe. Sau Facebook. Poate Siri? Și majoritatea algoritmilor de studiu comportamental. Iar data viitoare când vei zice că ai luat o decizie cu capul tău, să fie de fapt un lung șir de reacții declanșate cu bună știință de cineva care te cunoaște ceva mai bine decât te cunoști tu.

8 Replies to “Șabloanele mentale și utilitatea lor”

  1. De fapt, nu suntem sclavii şabloanelor mentale. Suntem sclavii celor care ştiu cum să speculeze, în folosul lor, dependenţa de şabloanele mentale.

    Cât despre o parte dintre argumentele tale, sunt convinsă că, dacă dai nas în nas cu un leu care nu e în cuşcă, o rupi la fugă uitând cu desăvârşire de următorul deadline.
    Oricum, judecând după ultima frază, cred că ai putea scrie cu succes cărţi de dezvoltare personală.

  2. @dama de ghinda

    Întodeauna va fi cineva dispus să exploateze o anumită “slăbiciune”.

    Cu siguranță o voi lua la fugă, dacă dau nas în nas cu leul. Doar că leul îmi pune cu adevarat viața în pericol, pe când ratarea unui deadline nu cred că e chiar atât de fatală.

    Nu e cazul să scriu cărți de dezvoltare personala, sunt alții mult mai pricepuți decât mine. Am făcut o mică sinteză a ceea ce cred că se poate face pentru a nu fi condus de emoții. Sinteză făcută, evident, după ce am citit destule cărți de dezvoltare personală 🙂

  3. Vasăzică îţi pierzi timpul citind cărţi de dezvoltare personală. Ar fi trebuit să-mi dau seama şi să-mi văd de treabă. Îmi dau o bilă neagră. 🙂

  4. Se pare că și tu ți-ai pierdut timpul cu acest articol, dar ai recunoscut si ți-ai dat singură bila neagră. Ce sa zic, sunt încă la început, ai puțină răbdare cu mine 😛

  5. Evident că dintr-un anumit punct de vedere mecanismele subconștiente pe care le-am dezvoltat în decursul timpului (și care sunt prezente și la animale) au o anumită utilitate. Dar a alege această perspectivă drept sistem de referință înseamnă a reduce omul la un animal și societatea la o junglă. Este ca și cum ne-am centra pe primele niveluri ale piramidei lui Maslow. Ca oameni, ni se cere totuși mult mai mult.

    Raționamentul de aici este greșit:

    Nu putem fi sclavii șabloanelor, pentru că ele s-au dezvoltat cu mult înainte ca omul (modern) să fie capabil să-și dea seama măcar că ele există.

    Faptul că ele s-au dezvoltat cu mult înaintea noastră nu înseamnă că nu ne pot controla, la fel cum faptul că șeful a fost în firmă cu mult înainte să ne angajăm noi acolo nu înseamnă că nu ne poate munci ca pe sclavi.

  6. Dar a alege această perspectivă drept sistem de referință înseamnă a reduce omul la un animal și societatea la o junglă

    Realiatea cam asta arata. Degeaba ai ratiune si spirit analitic, daca la prima emotie tot instinctiv reactionezi.
    La nivel evolutiv, revolutia cognitiva are cat: 70000 de mii de ani? Raportat la cele cateva milioane, cat ar avea Lucy, este cam putin, zic eu. Oricat ni s-ar cere ca si oameni, E ca si cum te-ai duce la un maraton, dupa ce tu ai alergat de cateva ori in jurul blocului.

    Faptul că ele s-au dezvoltat cu mult înaintea noastră nu înseamnă că nu ne pot controla, la fel cum faptul că șeful a fost în firmă cu mult înainte să ne angajăm noi acolo nu înseamnă că nu ne poate munci ca pe sclavi.

    Da, te controleaza, dar in ideea te tina in viata. Ca de-aia s-au dezvoltat. Pe cand seful (sau sefia), in special cu ideea de sclavagism, nu s-au dezvoltat sa-ti asigure supravietuirea

  7. Realiatea cam asta arata. Degeaba ai ratiune si spirit analitic, daca la prima emotie tot instinctiv reactionezi.

    Adică ce spuneam eu în articolul precedent, că majoritatea oamenilor sunt gregari.

    Dar, în timp ce e adevărat că majoritatea oamenilor sunt gregari, la fel de adevărat este și faptul că omul are deja, spre deosebire de toate celelalte forme de viață de pe planeta asta, capacitatea de a se ridica mult peste nivelul instinctual, care-i asigură supraviețuirea.

    Și atunci, se cere să fim permanent vigilenți și să îl certăm pe om și să ne certăm pe noi înșine atunci când ne complacem în viermuială instinctuală, pentru a ne ridica deasupra acestei mlaștini a impulsurilor de bază. La fel cum dacă ai un elev de nota 5 dar cu potențial de 10 (cum e omul) printre alți elevi de nota 5 care numai atâta pot (cum sunt animalele), atitudinea corectă e aceea de a-l stimula pe primul elev să se ridice la 10, cât este potențialul lui real, și nu să se complacă toată viața în balta celor de nota 5, care ei nu pot mai mult și deci nu ai ce să le ceri.

    Așa că nu-mi pasă câte nevoi de bază servesc aceste instincte în cazul omului; îmi pasă că e ignorant și ar putea să fie înțelept. Îmi pasă că e prost și ar putea să fie inteligent. Îmi pasă că e ușor de manipulat și ar putea să fie atonom, gândind cu capul lui. Îmi pasă că e superficial și ar putea să fie profund. Asta cu atât mai mult cu cât el, chiar fiind prost, ignorant, manipulabil și superficial, se declară și se consideră un mare zeu, o culme a spiritului, o rasă superioară.

  8. Așa că nu-mi pasă câte nevoi de bază servesc aceste instincte în cazul omului; îmi pasă că e ignorant și ar putea să fie înțelept. Îmi pasă…

    Sunt de acord. Exista potential enorm, care se duce pe apa sambetei din cauza ca multi se complac in mediocritate, din diferite motive. Insa asta cere si vigilenta pe care ai mentionat-o mai sus, vigilenta pe care nu multi sunt dispusi sa o investeasca. Pentru ca e muuult mai comod sa te complaci, pentru ca in felul asta e vina altcuiva (soarta, D-zeu, mama/tata etc) iar tu poti sa stai relaxat si sa-ti vezi de viata ta marunta.

    Dar, în timp ce e adevărat că majoritatea oamenilor sunt gregari, la fel de adevărat este și faptul că omul are deja, spre deosebire de toate celelalte forme de viață de pe planeta asta, capacitatea de a se ridica mult peste nivelul instinctual, care-i asigură supraviețuirea.

    Aici sunt partial de acord. Are capacitatea, insa pare ca nu are dorinta… sau motivul pentru care sa o faca. Si un caine are capacitatea de a invata lucruri care nu sunt in arealul lui de raspandire – diferite comenzi, sa identifice anumite substante, sa recunoasca fețe etc – dar nu o face din proprie initiativa. Poate ca si la oameni este nevoie de contextul potrivit pentru a face acest salt de constiinta daca vrei. Sau poate este necesara ceva mai multa introspectie, chit ca asta nu-i place Damei de Ghinda. Cine stie?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *