De fapt, nu s-a schimbat nimic

La articolul precedent, Suzana remarca într-un comentariu că, deși starea de alertă a încetat și pe cale de consecință s-au ridicat toate restricțiile,

Știi ce mi se pare trist? Am văzut încă multe măști pe stradă. Oamenii sunt peste fire de speriați și cred că a gândi ceva, orice, pare să nu mai facă parte din practica zilnică. Asta este și mai periculos.

Remarcă la care am început să-i răspund ceva de genul:

Unii consideră chiar că guvernanții sunt iresponsabili din cauză că au ridicat restricțiile. Ca-n povestea aceea cu leul sau tigrul de la circ, care, atunci când ușa celulei în care era ținut s-a deschis și astfel a apărut oportunitatea de a evada și a-și recâștiga libertatea, a rămas în cușcă, căci între timp se obișnuise cu sclavia. Mă rog, exagerez oarecum când zic „sclavie”, dar tiparul e același. Iar butonul care a făcut posibilă acceptarea și chiar îmbrățișarea de către populație a tuturor restricțiilor din pandemie, adică obișnuirea cu cușca, a fost frica. Dacă ar fi să definim pandemia printr-o singură emoție, aceasta ar fi frica. Sau, în funcție de limbajul și percepția fiecăruia: angoasa, spaima, panica, groaza etc.

În timp ce-i scriam acest răspuns (pe care în final nu l-am mai publicat acolo ci l-am făcut parte din acest articol), am avut revelația faptului că, dacă ar fi să definim întreaga conjunctură din Ucraina printr-un singur cuvânt, el ar fi tot frica.

De fapt, nu s-a schimbat nimic. Criza pe care o traversăm e definită de aceeași frică, doar că acum are o altă haină. Cel puțin în partea asta de lume – dar posibil și-n altele, că bombele nucleare transcend atlasul geografic. De gripă spaniolă au murit până-ntr-o sută de milioane de oameni. De COVID-19 cam 6 milioane (oficial). Cel mai probabil, rachetele lui Putin vor face mult mai puține victime, dintre care aproape niciun român. Dar societatea va continua să experimenteze o stare de frică. Doar că frica de un virus nimicitor (care-n doi ani s-a dovedit că nu-i chiar atât de nimicitor) a fost înlocuită cu frica de un dictator nebun și cu focoase nucleare.

Sigur, conflictul din Ucraina e cât se poate de real. La fel ca virusul ce a captat scena ultimilor doi ani. Sigur, unii oameni mor, sub tirul soldaților ruși (sau ucraineni). La fel cum unii oameni mureau și mor de covid. Dar modul în care drama lor e reflectată sau „vândută” societății (per ansamblul ei) stă sub semnul fricii.

Iar frica este un foarte potent instrument de control al maselor. Crizele convin de minune guvernanților, căci la adăpostul lor se pot obține lucruri în mod normal imposibile. Uitați-vă cum în numai doi ani, sub imperiul unei pandemii creionată de mass-media ca având alură apocaliptică, democrația, libertatea și statul de drept au fost înlocuite cu o suis-generis dictatură medicală, la adăpostul căreia profitorii și-au sporit averile iar nivelul de trai al populației, cât era, s-a dus pe apa sâmbetei. Acum, când asupra noastră planează spectrul unui al treilea război mondial (ce se va transforma probabil într-un îndelungat război rece), ce va urma?

Pentru că, după cum spuneam, chiar dacă cele două evenimente (pandemia și conflictul armat din Ucraina) sunt net distincte, se întrevede un același mod de instrumentalizare a lor. De exemplu, dacă până acum se închideau situri pe motiv că zădărnicesc eforturile de combatere a pandemiei, de acum, pe lângă cenzura presei rusești pe motiv de propagandă pro-Putin (de parcă presa occidentală ar fi echidistantă), au început să se interzică clasicii ruși în marile universități, pe motiv de eu sunt Ucraina. În toate situațiile de mai sus vorbim de aceeași cenzură. O cenzură care, iată, nu este specifică Rusiei, ci întregii lumi. Dacă pandemia a creat premizele unei crize economice mondiale de proporții (în care însă nu toată lumea o duce rău, căci unii cu bani s-au îmbogățit și mai mult!), războiul din est va duce la explozia acestei crize (care iarăși va avea beneficiari; de exemplu, Iohannis a anunțat deja sporirea bugetului armatei, de la 2% la 2.5% din PIB). Șamd.

Iar cei lucizi și atenți, care observă derapajele, denunță abuzurile (fizice sau ideologice) și fac astfel un pas în lateral, având un spirit critic față de narațiunea oficială ce ne e turnată pe gât de presa mainstream și pe care majoritatea (gregară și mediocră prin definiție) o înghite pe nemestecate, sunt marginalizați, ridiculizați și însemnați cu diverse epitete. Antivaxer până acum, putinist de acum înainte.

Pe de altă parte, de ce ți-ai dori să fii confirmat de către majoritate – afară de cazul că împărtășești cu ea același spirit de turmă?