De ce nu vor tinerii să muncească?

Întrebarea e ușor ridicolă: în realitate, evident că aproape nimeni nu vrea să muncească. Dar nu toți pot face din asta o artă, așa cum fac românii:

Cică la o conferință internațională pe tema muncii, ia primul cuvântul un american, care glăsuiește:
– La noi la intreprindere luni dimineața intră piesele de mașină și vineri la sfârșitul programului iese deja mașina asamblată și bună de scos pe șosea.
După el, ia cuvântul un japonez:
– Asta nu-i mare lucru; la mine la job, luni dimineața intră piesele de calculator și luni seara, adică într-o singură zi de lucru, calculatorul este gata asamblat și funcțional.
Vine rândul și românului. Acesta se scarpină în cap și cuvântează:
– Cum să vă spun eu ca să înțelegeți cum merg lucrurile la mine în țară? Să vă dau un exemplu edificator: lunea trecută, la ora 8 s-a început oficial construcția fabricii de bere din localitatea mea, iar la ora 9 deja toți muncitorii erau beți.

Revenind la chestiuni serioase, oamenii merg la scârbici pentru că n-au ce face, nu pentru că vor sau le place. Multora nu le place sau chiar le displace munca sau activitatea pe care și-o desfășoară zi de zi. Încă și mai mulți sunt deprimați la gândul că trebuie să muncească. Pentru că există o diferență între substantivul muncă și verbul a munci. Confucius sau poate altcineva recomanda să faci ceea ce-ți place și astfel nu vei mai avea de muncit nici măcar o singură zi din viață. Dar nu-i chiar așa. Există medici cărora le place medicina și informaticieni cărora le place programarea, însă aproape nimănui nu-i place să muncească în domeniul medicinei sau al informaticii. Adică, să fie obligat să se prezinte la job minim 8 ore pe zi, să aibă diverse sarcini de îndeplinit, să fie înconjurat de colegi leneși sau nepregătiți, ajunși acolo pe pile, să fie stresat de șefi care nu fac nici 50% din munca lui dar câștigă de câteva ori mai mult ca el șamd, toate pentru a-și asigura un trai decent în care cea mai mare parte a timpului o petrece tot la birou sau cu gândul la muncă – pentru că doar 3 săptămâni din an sunt integral ale lui. Și consoartei. Și copiilor.

Chestia asta nu-i de ieri de azi, dar până nu demult aproape toată lumea, de voie sau de nevoie, muncea ori își dorea să muncească. În ultimul timp însă, a început să ia amploare un curent anti-muncă, după cum ne spune Adole pe blogul ei:

Zice presa că mișcarea antimuncă se resimte doar în SUA, fără să aibă vreun răsunet deocamdată în Europa. Cu certitudine pot să contrazic oricând presa, oferind pentru studiu o statistică Eurostat, în care se arată că în România trei din patru tineri adulți (18-24 ani) nu muncesc. Mai mult, pot să vă spun că nu muncesc pentru că nu vor și nu pentru că nu și-ar găsi un loc de muncă. Dimpotrivă, angajatorii se plâng că duc lipsă de angajați. De multe ori, părinții sunt cei care trimit, pentru copiii lor, cv-uri în stânga și în dreapta, dar tinerii nu catadicsesc să se ducă la interviu. De ce? Cel mai comun răspuns pe care îl poți primi e că „pentru trei mii de lei nu mă dau jos din pat”. Vorbesc despre „trei mii de lei” ca și cum ar reprezenta cinci lei, pentru care nu merită să faci vreun efort, deși cu acești „cinci lei” supraviețuiește mai bine de jumătate de Românie, dacă are noroc.

După care, autoarea se întreabă: este asta o dovadă de lene, prostie, iresponsabilitate și imaturitate din partea noii generații (a celor care refuză să se ridice din pat pentru trei mii de lei), sau pur și simplu nu știm noi, cei care mergem la muncă poate pentru mult mai puțin, să ne vindem?

Răspunsul și opinia mea este că… ambele. Adică, pe de o parte se constată o tot mai mare îndobitocire, alienare și deteriorare intelectuală și sufletească a noilor generații. Sigur, cantitatea totală de inteligență de pe planetă rămâne mereu constată, spunea o anecdotă. Dar crește populația. Putem analiza din ce cauze se produce fenomenul ăsta, dar nu-i locul acum. Sau nu-i momentul aici. Sau invers. Cert e că tot mai puțini elevi sunt capabili să articuleze corect două cuvinte și să facă o regulă de trei simplă după terminarea liceului. Și, pe principiul că prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul, tinerii ăștia vor avea pretenții complet nefondate și irealiste de la cel care vrea să-i angajeze. După cum puteți vedea aici, în caz că n-ați zâmbit deloc azi.

Evident, vina nu este doar a tinerilor, ci și (în mare parte) a părinților lor, deoarece tinerii ăștia, ca să-și permită să refuze orice ofertă de muncă, trebuie să aibă o locuință, o masă și niște bani de cheltuială, ce cad de regulă în seama părinților. Dacă nu vrei să înveți cu buna, te va învăța viața cu forța, exceptând cazul în care cineva te ține în puf. Lipsa de educație (corespunzătoare), îndeplinirea tuturor poftelor și toanelor, neînvățarea disciplinei și auto-disciplinei la vremea lor vor face din tine candidatul perfect pentru funcția de pierde-vară, și toate acestea cu concurența părinților. Domul Goe e mai actual ca oricând.

Pe de altă parte, și reversul este adevărat: trăim într-o societate în care este tot mai greu să supraviețuiești – iar dacă duci un trai mulțumitor în plan material, de regulă îl decontezi cu sufletul, căci munca te transformă într-un fel de robot. În loc să muncești pentru a trăi, ajungi să trăiești tot mai mult pentru a munci, deoarece munca ajunge să-ți guverneze chiar și timpul presupus liber. Și atunci, la ce bun? La ce bun să te angajezi la un patron care vrea totul de la tine, plus ore peste program și zile libere la birou, ba chiar să fii disponibil (măcar telefonic) și acasă în timpul tău liber, iar la schimb îți oferă minimul pe economie la pachet cu mult stres? Iar patronul ăsta de multe ori n-o duce chiar așa de rău cum se plânge altora. Adică, tu produci pentru el mult mai mult decât plătește el pentru serviciile tale. Și atunci, de ce?

Nu știu cum se va rezolva acest dublu impas: al proastei oferte din partea potențialilor angajați și al proastei oferte din partea angajatorilor. Până când se va rezolva, dacă se va rezolva, probabil că fiecare dintre noi, cei pe care banii nu ne dau afară din casă, ar putea să-și identifice propriile slăbiciuni și să urmărească să și le elimine treptat. Prin studiu, efort și auto-disciplină în cazul celor leneși și imaturi (dar suficient de maturi cât să-și dea seama că trebuie să facă ceva cu viața lor), respectiv prin trezirea încrederii în sine, dezvoltarea optimismului și explorarea de noi perspective în cazul celor care, deși maturi și cu potențial, s-au obișnuit să fie exploatați și le este frică să-și ia viața în propriile mâini. Pentru că dacă societatea din jurul nostru n-o putem modifica prea ușor și nici componența guvernului n-o putem schimba (din 4 în 5 ani ni se vine câte o iluzie în acest sens), cel puțin ne putem transforma pe noi înșine și putem încerca să-i ajutăm să facă asta pe cei din jurul nostru.

În fond, succesul și insuccesul, ca de fapt întreaga noastră viață, nu de guvern sau de patron depind, ci numai și numai de noi.