Colaterale

Am citit un articol care mi-a adus aminte de un banc. Vă spun prima dată bancul.

Cică un tip își sună în miez de noapte cel mai bun prieten și-i spune: „Scuză-mă că te deranjez la ora asta, dar am nevoie de sfatul tău. Suspectez de ceva timp că soția mă înșală. Semnele sunt cele clasice: o aud cum chicotește în șoaptă la telefon, iar când intru în cameră închide sau se ferește de mine. Odată a sunat-o cineva cu număr privat și ea era în baie așa că am răspuns eu, și când mi-a auzit vocea interlocutorul a închis. Câteodată lipsește mult, și dacă o întreb unde a fost, îmi zice invariabil că a ieșit cu niște colege de la muncă, nu le știu eu. Sau mă uit pe geam să văd din ce mașină coboară când sosește acasă, dar întotdeauna vine la pas pe alee, deși aud o mașină care pleacă de la colțul străzii. În fine, cred că în adâncul meu n-am avut niciodată curajul să aflu adevărul și i-am tot găsit scuze, dar în seara asta a ieșit din nou, și m-am decis să o urmăresc. A chemat un taxi, iar eu m-am luat după ei cu motocicleta mea Kawasaki. A intrat la un non-stop, iar eu am oprit motocicleta la ceva distanță și m-am pitit după ea, să nu fiu observat. Și cum stau eu ghemuit după motocicletă și o urmăresc, observ că prin învelișul de la supapa motorului pare că se scurge puțin ulei. Oare e ceva normal, sau trebuie să o duc la service?”

Mi-am amintit de banc citind replica din finalul acestui articol: „În ce pătură l-ai pus? În aia frumoasă, cu galben?”

Mircea Eliade spunea că uneori așteptăm cu înfrigurare să cunoaștem un anumit personaj remarcabil, iar atunci când în sfârșit întâlnirea se produce, tot ce ne trece prin cap este că șireturile nu-i sunt bine legate sau cravata nu i se asortează cu cămașa. Detalii nesemnificative, completez eu, care poate ne jalonează o viață lipsită de conținut, o viață în care, asemeni personajului din banc, ne ferim de orice ne-ar putea mișca, bulversa sau produce o trăire intensă.

La polul opus sunt cei care fac bungee jumping și se dau cu parapanta, în căutarea unor senzații tari, care să-i scoată din plictiseala sau monotonia de zi cu zi, acoperind cumva golul pe care-l simt înăuntrul lor.

6 Replies to “Colaterale”

  1. Adevarul Este, ca evitam realitatea obiectiva. Nu cautam sa cunoastem Cuvântul AAAE, preferând sa ne ascundem identitatea primara, originala, reala, dupa masti aparent reale, însa atât de relative, false imitatii înselatoare, înrobitoare, iar daca L-am afla, cu siguranta am suferi, si, cine alege adevarul, umilinta si suferinta realitatii pragmatice, este etichetat neadaptat, dus cu pluta, paranoiac, deviat, marginalizat, desconsiderat si exclus din scenariile si scenele sistemelor mondiale de pe plat0ul de filmare al Hollywood ului jocurilor de lumini si umbre planetare.

  2. Nu mi se pare că interlocutorul din banc a „evitat trăiri intense sau care l-ar fi bulversat”. Bancul e construit în așa fel încît să te duci după fentă, să te investești emoțional în poveste, comutîndu-ți atenția brusc pe detaliul irelevant; este un mecanism al rîsului, să produci surpriza ascultătorului. Discuția despre cît de real ar fi omul din banc este separată — și aș risca să spun chiar că este vorba de o poveste chiar neverosimilă. Dar fiind banc, ne suspendăm disbeliefu’ ca să rîdem 🙂

    La fel și Eliade, descrie o banalitate a vieții. Dacă ai interacționat cu un om doar prin simboluri, nu și pe viu, la prima interacțiune pe viu te vei uita la o grămadă de detalii tipice dar irelevante. Asta nu te faci „un om care evită intensitatea momentului”, sau ce pseudo-mumbo-jumbo am găsi ca explicații. Pur și simplu ești un om normal, care se uită și la detalii. Precum invers, un matematician de renume nu-i scutit de la a învăța să se îmbrace decent; dacă apare în public cu idiosincrazii vestimentare, acestea vor fi remarcate. Pe lîngă geniul său matematic, desigur.

    În rest n-am prea priceput tema mai generală pe care îmi pare că dorești s-o subliniezi.

  3. @Alex
    Generalizând, am vrut sa scot în evidenta, relativismul în care traim în 3D, acceptând si lasându-ne manipulati (constient, inconstient, subconstient) de filozofii, teorii, ideologii, dogme, legi omenesti relativ-limitative înselatoare, ne întelegând mesajul transmis de Dumnezeul Creator în urma cu doua milenii prin Fiul omului, care, prin viata si moartea Lui, ne-a oferit tuturor gratuit, secretul vietii vesnice.

  4. @Alex

    > Nu mi se pare că interlocutorul din banc a „evitat trăiri intense sau care l-ar fi bulversat”. Bancul e construit în așa fel încît să te duci după fentă

    Nu la sfârșit, ci acolo unde zice că (până atunci) în adâncul lui n-a avut niciodată curajul să afle adevărul și i-a tot găsit scuze.

    > Discuția despre cît de real ar fi omul din banc este separată

    Poate mai real decât ne vine să credem.

    M-am gândit la reacția tipului din articolul linkuit. Deci omul îi descria cum un amic murise la el de Crăciun sau An Nou, cum l-a înfășurat într-un covor și s-a descotorosit de el (ca în filmele polițiste)… și singura întrebare a interlocutorului a fost în ce covor sau pătură l-a împăturit, în aia de culoare nu-știu-cum? Oare ce ar putea determina această reacție? Și cred că asta e, unii pur și simplu caută irelevantul ca să fugă de concret, să nu dea piept cu realitatea (uneori dură și contondentă). Altfel nu-mi explic.

    Și am încercat să fac o legătură între asta și alte situații care pot să ilustreze evitarea adevărului. Vezi și aici.

    > În rest n-am prea priceput tema mai generală pe care îmi pare că dorești s-o subliniezi.

    În afară de ce-am zis mai sus, am vrut și să supun atenției un blog pe care am intrat recent și care mi-a plăcut. Atât de mult, încât e a doua oară când îl linkuiesc în decurs de câteva articole.

  5. > Deci omul îi descria cum un amic murise la el de Crăciun sau An Nou, cum l-a înfășurat într-un covor și s-a descotorosit de el

    Eu am citit întreg articolul tot în cheia unui banc, fix pe sistemul comutării cu haz (reacția de la final, cu pătura), ca la tine. Poate fi născut din vreo întîmplare parțial reală, dar în majoritatea încarnărilor sale, va fi în scopuri umoristice. Iar la nivel de redactare și construire a curgerii poveștii, tot cu „banc” îmi dă.

    Intrăm și-n detalii punctuale, dacă dorești: 1) la benzinărie nu-ți vînd muștar, de obicei; 2) mortul cum a murit, extrem de subit, dacă cei doi vorbeau la un pahar pînă atunci? 3) de ce a decis perosnajul că Sandu e mort, și nu leșinat? 4) ce familie de sociopați nu cheamă totuși ambulanța, în speranța că poate fi salvat musafirul? 5) ce sociopat decide să mute mortul, ca să se afle cît mai tîrziu, și apoi îți povestește în gura mare în troleibuz chestia asta?

    La mine în cap alea toate sunt stegulețe roșii cum că bucățica este de fapt operă literar-umoristică. Idem și reacția interlocutorului face opera să fie umoristică. De pe aceste coordonate pornesc, fără drept de apel.

    > Nu la sfârșit, ci acolo unde zice că (până atunci) în adâncul lui n-a avut niciodată curajul să afle adevărul și i-a tot găsit scuze.

    Dacă publici un banc și te aștepți să citim despre trăirile interioare ale unui personaj de banc ca și cum ar fi analizabile … fie. Hai să zicem că e literatură, textul e contextul.

    Sunt perfect de acord că există oameni care sunt mari maeștri în a ignora semnele, și care-și construiesc realitatea prin ignorare. Cred că am și eu ceva diplomă la acest *skill*, de fapt am purtat discuția respectivă la mine-n comentarii, mi se pare.

    > Și cred că asta e, unii pur și simplu caută irelevantul ca să fugă de concret, să nu dea piept cu realitatea (uneori dură și contondentă). Altfel nu-mi explic.

    Aici e loc de o discuție lungă și nuanțată. Într-o oarecare măsură orice ființă funcționează prin analiză de simboluri, fiindcă re-examinarea realității mereu și mereu este consumatoare de timp și costisitoare. Uneori simbolul rămîne în urmă față de realitate. Uneori rezultă situații ridicol-tragico-comice.

    Și da, pot fi de acord cu concluzia din articolul cu azurul, nu și cu modul cum ai ajuns la ea. Dar acolo am să las comentariu separat.

    > În afară de ce-am zis mai sus, am vrut și să supun atenției un blog pe care am intrat recent și care mi-a plăcut. Atât de mult, încât e a doua oară când îl linkuiesc în decurs de câteva articole.

    Dacă accepți un sfat, aș zice că cel mai bine spui explicit că ți-a plăcut blogul. Să dai un link este util semantic pentru motoarele de căutare, dar din perspectiva unui cititor, prezența unui link nu are încărcătură semantică prea mare.

  6. > Eu am citit întreg articolul tot în cheia unui banc

    Prezentarea e făcută în stilul autoarei, dar, din comentariile ei, rezultă că povestea-i reală:

    Pățania mi s-a părut sinistră, dar și comică (de un comic destul de negru), dar faptul că cel care asculta nu era interesat deloc de cauza morții sau de ceva coerent legat de eveniment, ci de pătura cea frumoasă, m-a tulburat destul de rău. Ai văzut filmul „Don’t look up”? Să-l vezi. O să-ți placă.

    La fel din primul paragraf al articolului. Și n-am niciun motiv să n-o cred, mai ales că la unele articole spunea (în comentarii) că sunt bazate pe câteva frânturi de adevăr sau că doar unele personaje sunt inspirate din realitate, restul fiind penița ei.

    La detalii chiar nu știu ce să-ți răspund. 🙂

    > Dacă publici un banc și te aștepți să citim despre trăirile interioare ale unui personaj de banc ca și cum ar fi analizabile

    Nu-i doar în banc. Adică, cel care a creat bancul a fost inspirat când a făcut precizarea aia. După cum am arătat în ultimul articol, mulți preferă o iluzie dulce unui adevăr amar sau sărat, inclusiv în ceea ce ține de relația lor de cuplu.

    > Dacă accepți un sfat, aș zice că cel mai bine spui explicit că ți-a plăcut blogul.

    Am spus explicit aici. Nu repet, ca să nu și-o ia în cap autoarea! 😆

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *