Poate doriți să vă spun ceva și despre familia mea.
…Astăzi sărbătorim 24 de ani de la a cincea iterație a Inteligenței Artificiale Biogenice și introducerea unei serii de androizi atât de asemănători cu noi sub aspect biologic și emoțional, încât faptul că sunt în esență niște creații artificiale nu mai poate fi evidențiat fără o scanare pozitronică. Încununare a unor eforturi începute în anul 2037 de către profesorul de origine japoneză…
Vocea prezentatorului fu întreruptă brusc prin apăsarea unui buton al telecomenzii, realizată de mama mea.
Mama e singura care mi-a rămas. Locuiește într-o casă modestă de la țară. Mă rog, modestă e un fel de-a mă juca cu cuvintele: e o casă țărănească în stilul celor din secolul XXI, moștenită din generații, cu teren arabil, livadă și grădină – practic, o mică gură de rai. E o femeie de modă veche, căreia nu-i plac gadgeturile și lumea virtuală și care disprețuiește tot ce-i legat de tehnologie. În schimb, își face aproape zilnic de lucru prin grădină, unde cultivă legume organice – care astăzi sunt mai mult un moft, deoarece industria alimentară a găsit modalități genetice de producere a unei hrane mult mai consistente, ieftine și ecologice. Toată munca o face manual, ca pe vremuri, cu unelte de epocă. Am încercat odată să-i aduc un robot care să preia treburile casei, dar n-a fost chip s-o conving. În pofida vârstei de 95 de ani se ține bine, e activă și perfect sănătoasă – de fapt, nici nu mai rețin când am văzut-o ultima oară bolnavă. Stă singură, dar trec aproape zilnic pe la ea să o ajut sau să povestim. Eu locuiesc într-un oraș din apropiere. Nu ne mai avem decât unul pe celălalt.
După ce închise televizorul, mama scoase dintr-un dulap niște dosare cu fotografii și începu să le răsfire pe pat și să se uite la ele. Erau fotografii în format fizic, tipărite efectiv pe hârtie, la fel ca biblioteca de cărți prăfuite pe care le puteai pipăi și mirosi în camera de alături, pe care se încăpățâna să o păstreze de atâta timp, deși i-ar fi putut transfera întregul conținut într-un stick de memorie.
Trecutul nu îmi părea foarte atractiv, dar departe de mine gândul să încerc să mă lupt cu nostalgia mamei pe timp de ploaie.
– Ce poze ai acolo? o întreb eu.
– De la înmormântările din familia noastră, îmi răspunde ea. Le-am grupat mai demult pe fiecare în parte, dar vreau să le sortez și să fac un clasor cu toate.
Mă apropiu și recunosc priveghiul tatălui meu:
– Astea sunt de la înmormântarea lui tata!
– Da, zice ea. Uite ce costum albastru! Dar se uita cumva strâmb, parcă avea o grimasă în colțul drept al gurii.
Tatăl meu avusese o viață liniștită, poate uneori prea liniștită, sub aburii diverselor substanțe etilice care îl făceau să adoarmă. Dar nu alcoolul i-a venit de hac, ci tutunul. Aparent, o cauză principală pentru plasticizarea pereților sanguini și infarctul miocardic. A murit acum 35 de ani.
„Și acestea sunt de la sora ta”, îmi spune mama, luând al doilea album.
Sora mea a murit de tânără, în urma unui accident de mașină. Era veselă, sprintenă, zglobie, și părea că va trăi o mie de ani.
Rând pe rând mama a început să parcurgă albumele de pe pat, care nu erau foarte multe, căci în afara unui frate de-al ei și lăsând la o parte scurta mea căsnicie eșuată, nu avusesem prea multe rude apropiate. Când a ajuns la al șaselea album, am tresărit și un fior mi-a traversat șira spinării.
– Nu te uita la astea! i-am spus.
– De ce? mă ignoră ea, continuând să le aranjeze pe pat. Ți-am zis că vreau să le sortez și să le pun într-un album. Uite ce bine arătam, și abia au trecut 20 de ani! Aproape nicio cută pe față, zise atingându-și obrazul cu dosul palmei. Și m-ați îmbrăcat în costumul primit cadou de la unchiul Fănică de ziua mea! Și ce sicriu frumos am avut! M-ați dus pe strada principală…
– Dar ai murit! m-am auzit eu zicând spontan, aproape fără să gândesc.
– Da, știu, mi-a răspuns ea, sortând mai departe pozele. Uite, aici m-au pozat dintr-un unghi în care picioarele mi se văd prea mari. Pe când în poza astalaltă…
Pentru un scurt moment am încercat să-mi aduc aminte boala de care a suferit. Rețineam foarte vag o imobilizare la pat de lungă durată, dar toată perioada respectivă părea ascunsă într-un strat nebulos din subconștient. Am alungat repede gândurile astea și am schimbat subiectul:
– Mâine lucrezi în grădină?
– Dacă se face frumos, vreau să pun niște răsaduri cu roșii. Roșii-roșii, cum se puneau pe vremea când oamenii mâncau sănătos, nu sinteticele de azi.
– Sinteticele cresc mai repede și sunt mai bune, zic eu.
– Da… sigur! Cine știe ce prostii bagă în ele! De ce, vrei să vii să mă ajuți?
– Dimineață sunt ocupat, dar mai târziu aș putea trage o fugă.
– Bine, te aștept! îmi zice ea, cu zâmbetul celui mai autentic chip ridat de 95 de ani.
Așa că dacă mâine iese Soarele, îmi voi face de lucru prin grădina mamei. Pentru că ea e tot ce mi-a rămas pe lumea asta.
Cât despre mine, mi-au spus că am murit liniștit în somn, acum 7 ani.
Faina piesa ! Merci !
Esti înca un copil, un ‘mort’ viu infantil…
Hehehe, mi-a placut :). Parca a fost un episod din Black Mirror.
Cei dragi nu ne parasesc niciodata atata timp cat ii pastram in suflet si in minte. Raman cu noi, ingeri de paza si calauze spre lumina pentru atunci cand drumurile noastre duc in intuneric.
Frumoasa si trista amintire ai despre ai tai. Imi pare rau de pierderile tale. Eu inca nu am puterea sa-mi amintesc de minunatii mei parinti, asa cum au fost ei, in toate clipele si ceasurile si zilele in care am fost impreuna, ce au spus, ce au facut.. M-ar rupe in bucati lucrul asta si nu m-as mai regasi niciodata sau m-as regasi doar prea tarziu.. 😥
@Vladen Cred ca gresesti, nu e un episod si nu e imaginar, cred ca istoria face parte din cartea vietii lui Aldus.
E prea multa emotie si tristete in ea ca sa fie altfel.
Povestea e imaginară, Lia, și a pornit de la un vis. Există și câteva elemente reale, dar tristețea, singurătatea, melancolia, destinul nefast, căsnicia nefericită, pierderea întregii familii etc sunt pură ficțiune.
Reală rămâne partea cu androizii. 🙂 Glumesc.
Bun venit la mine pe blog.
Asa reactionez eu, copilul adult, cand e vorba de parinti pierduti chiar daca doar imaginar. Ma bucur ca istoria ta este doar fictiune.
Multumesc de primire. Imi pare ca ai unul dintre cele mai libere spatii din blogosfera romaneasca, ca la ailanti ti se spune pe unde sa mergi, ce sa spui, ce drepturi de catel ai (vezi fabula lui Alexandrescu) pe blogurile lor, in timp ce ei au drepturi de dulai. Se latra la tine in zeci de comentarii daca te abati de la linia de.. partid. 😅 Plus ca au o droaie de subiecte tabu in timp ce ei se lauda ca-s oameni scuturati la minte.
Eh, blogul ăsta e mic, nu am cititori. Poate când o să cresc mare, o să pun și eu reguli draconice! 😀
Sper ca nu! 😅 Maretia unui blog consta in calitate, nu in cantitate. 😉
Sa stii ca, printre altele, blogurile comentate isi atrag comentatorii datorita unei anumite atitudini vis-a-vis de anumite lucruri a celui/cele ce detine blogul.
Sa nu crezi acum ca tu nu ai atitudinea care trebuie, dimpotriva! 😅
Să ne spui mai des poveşti inspirate din visele tale. Aldus. Mi-a plăcut tare mult.
DE EXCEPTIE FELICITARI !!! P.S. ” casă țărănească în stilul celor din secolul XXI, moștenită din generații, cu teren arabil, livadă și grădină – practic, o mică gură de rai. ” Asta-i misto de cel mai inalt nivel pe cinstea mea sau , o gluma buna .
@Lia
Cu atitudinea voi lua altitudine (măreție).
@Vero
Se zice că rulăm mai multe filme fantastice în fiecare noapte, doar că la trezire nu ne mai amintim.
@marian
De ce să fie mișto?
Am venit cam tarziu, asa ca nu mai comentez dupa devoalarea subiectului. Doar ca este un fragment deosebit, despre un vis deosebit.
Adaug doar un alt vis, care m-a speriat putin. S-a petrecut cu niste ani in urma.
Era o tacere pe care in viata reala nu am intalnit-o. Imagineaza-ti un spatiu negru ce usor, usor in zona centrala s-a transformat intr-un tunel luminat. In vis eram convinsa ca am trecut dincolo. Cred ca din cauza tunelului despre care mai citisem. La trezire a fost o scurta spaima si apoi bucuria ca inca eram. Nu pot uita tacerea aceea aia totala…
ps. Daca apas pe ‘like’ nu se intampla nimic. De cateva zile nu stiu ce are platforma wp. 🙁
De unde știi că-i un vis deosebit? Că n-ai visat visul. E ca și cum eu aș spune că ăsta-i un film deosebit făcut după o carte deosebită, fără însă să fi citit vreodată cartea. Nu mai vorbiți în clișee. Scrie omul un text care se vede de la o poștă că-i ficțiune și unii dintre voi: „Vai, ce viață tristă, cu siguranță e inspirat din fapte reale!” sau „Vai, ce vis deosebit a stat la baza lui!” Comentați textul, nu autorul. Ce facem aici, psihanaliză în comentarii? 😀
#femei
PS: De vreme ce alții au putut da like, presupun că problema e la tine, nu la WordPress.
Evident ca nu stiu. A fost un prim gand despre ceea ce ai spus. Pentru mine nu a fost un ‘cliseu’. Si cred ca pot afirma ca un film este cumva, chiar daca nu am citit cartea dupa care s-a facut. 😀
Probabil problema este la mine. Uneori aceste probleme dispar ca prin farmec dupa cateva zile.
@Aldus, uneori – nu prea des – visele mele chiar sunt ca nişte filme, de la un anumit punct încolo eu nu mai am nicio legătură cu ceea ce văd că se întâmplă.
Alduse , pe aici prin Ferentari cuvantul MISTO nu mai are cam de multa vreme semnificatia BINE din…Limba Rromales . Misto spus de cineva …semnifica de regula ceva luat sau spus in bataie d e joc insa…asta-i la mine capitalistul bucurestean , de unde sa stiu eu ce-o insemna in urbea unde-ti duci matale zilele ? 😀 😀 Chestia aia de la PS , pur si simplu m-a amuzat si-am considerat-o fix asa cum ai considerat ca vom crede cei ce-ti citim postarile : MISHTOCAREALA deoarece , ASA CEVA NU POATE EXISTA . Ai vazut dumneata prin Anglea , Francia , Italia sau chiar Spania si Germania case la tara care s a arate asa cum te lauzi dumneata cu ace a casa ? ” Toate astea insa , n-au nici un temei “{ din Toparcescu citare } caci , deja am spus-o si-o si repet : DE EXCEPTIE POSTAREA !
@Vero
Visul meu n-a fost ca o poveste. Dar a avut în el ceva bizar și înfiorător, care mi-a dat ideea articolului de față.
@marian
Cum adică nu există astfel de case? Mai ieși puțin din capitală și mai fă câte-un drum prin țară, pe la țară, să vezi că toate casele de la sat sunt așa. România area dealuri, are câmpii, are livezi, are grădini, are peisaje frumoase, are mult verde și natură pe lângă aglomerările urbane din Cluj și București.
Mama chiar locuiește într-o astfel de casă.
Interesant scris. Câteva fracturi de logică, dar așa-i un vis, nu? Ori nu am înțeles eu bine. Scuze.
Îmi amintești de băiețelul din I.A. (A.I.) care și-a refăcut mama adevărată. Doar că la tine e pe dos. Continuă, te rog.
Care sunt fracturile? Și nu-ți mai tot cere scuze, că nu ai de ce.
Visul este doar punctul de plecare, sursa de inspirație. Dacă mi-a ieșit, articolul nu ar trebui să aibă fracturi.