Taxa pe nou

Una dintre invențiile inventivei societăți capitaliste de consum este taxa pe nou. Deși invizibilă sau ascunsă, această taxă se regăsește în prețul final al oricărui produs ce are însușirea de a nu fi folosit de vreo altă persoană înaintea cumpărătorului.

În general, taxa pe nou este destul de mare, mare sau chiar foarte mare, astfel că aproape niciodată produsele noi nu vor avea cel mai bun raport preț/calitate. Un caz particular în care taxa pe nou este enorm de mare este atunci când elementul de noutate se referă la o descoperire tehnologică ce nu este încă implementată pe restul modelelor acelui produs. De exemplu, un telefon doar cu 15% mai performant decât cel mai performant telefon din generația trecută poate costa aproape dublu comparativ cu el. Dar să lăsăm acest caz pentru altă dată.

Cu toate că taxa pe nou este destul de mare, ea are succes. Succesul îi este asigurat de trei elemente: accesibilitatea, antiteza și spiritul elitist.

Accesibilitatea se referă la numărul foarte mare de producători (respectiv intermediari și vânzători finali) care comercializează produse noi, în comparație cu cei care comercializează produse la mâna a doua. Acest raport se explică tocmai prin plusul de profit pe care îl generează taxa pe nou (adică, este mai rentabil să produci și să vinzi chestii noi decât să le repari sau să le vinzi la mâna a doua). Și tot el este cel care a făcut posibilă apariția unor platforme alternative, ca OLX, unde cumpărătorii finali încearcă să schimbe între ei lucruri utilizate, pe care altfel nu prea le găsesc în magazine, adică lucruri care nu sunt atât de accesibile pe piața obișnuită.

Antiteza este comparația între produsul nou și unul mai ieftin, aflat în ultimele stadii de funcționare, insistându-se asupra faptului că produsul vechi nu merită. Deși corectă, concluzia este părtinitoare, căci între cele două extreme (nou-nouț și foarte vechi) există o întreagă scară de uzură de-a lungul căreia vom putea găsi un produs mult mai convenabil sub raportul preț/calitate.

În sfârșit, succesul taxei pe nou are la bază și o componentă psihologică, derivată din faptul că în general oamenii cu suficient de mulți sau foarte mulți bani nu se uită la cât cheltuiesc și deci cumpără întotdeauna ultimul model, ultimul răgnet, totul nou. Și astfel, cumpărătorul este tentat să creadă că dacă va cumpăra și el ceva nou, va intra în rândul acestei elite a oamenilor cu bani. Sau cel puțin că prietenii și cunoscuții lui nu îl vor privi ca pe un sărac. Asta cu toate că venitul lui este imun la modul în care alege să-l cheltuiască (adică, faptul că-și dă tot salariul pe același model de telefon pe care-l folosește Jeff Bezos nu-l transformă într-un magnat).

Personal, deși înțeleg aspirația de a cumpăra produse noi în anumite domenii, în ultima perioadă mă regăsesc tot mai des consultând liste cu produse second hand – mai ales atunci când pot estima gradul de uzură și valoarea reală a unui produs. Iar dacă la capitolul produse vechi lucrurile sunt discutabile, produsele recondiționate sunt aproape întotdeauna preferabile celor noi.

Desigur, mă puteți contrazice, considerând că este mai bine să cumperi un produs nou chiar și comparativ cu unul recondiționat. Dacă pentru voi timpul suplimentar pierdut cu analiza produsului recondiționat (în general mai greu accesibil) este mai valoros decât diferența de preț dintre cele două produse (nou și recondiționat), atunci vă dau dreptate. Altfel, afară de timpul economisit și avantajul de-a fi unicul proprietar, orice beneficiu credeți că cumpărați în cuantumul acelei taxe de nou se risipește în câteva minute de utilizare: pentru că, de îndată ce veți începe să folosiți noul produs cumpărat, el își va schimba automat statutul din nou în uzat…

Iar asta nu va face decât să ungă rotițele sus-numitei societăți de consum, pentru că voi, odată ce v-ați trezit cu un produs care din nou a devenit uzat, veți fi stimulați și veți dori să vă achiziționați un altul, care să fie nou…

TL;DR: Uneori merită să cumperi și produse second hand.