Sare de Himalaya, din Pakistan

Ce faci când vrei să scrii un articol și nu știi despre ce anume? Despre vaccinuri ai tot vorbit, despre noua variantă COVID-19 e inutil ca se va demoda în scurt timp (prin apariția alteia noi), despre religie o lași pe viitor, despre fizică cuantică rămâi fără cititori. Da’ vrei să scrii, că ești încăpățânat. Te uiți la pagina virgină a blogului și nu-ți trece nimic prin cap, nicio idee compatibilă cu dispoziția ta de moment și lipsa ta de energie din miez de noapte, iar însuși cuvântul „compatibilitate” începe să-ți joace feste și să te poarte cu gândul la altceva, prin fața ochilor minții încep să ți se perinde imaginile unor tinere senzuale dansând la bară, e un joc de cuvinte, înțelegeți?, sau poate sunt doar niște Crăciunițe sexy, că tot am intrat în luna decembrie, și astfel, treptat, pagina albă a blogului începe să capete irizații de roz…

…cam ca sarea de Himalaya.

Scuzați momeala din introducere, dar astăzi avem un articol serios. Când am auzit că pakistanezii pun cărămidă în sarea de Himalaya, mi-am zis c-o fi fake news. Primo, că ce treabă are Himalaya cu Pakistanul? (Se pare că totuși are.) Și secundo, că cum adică să vândă drept sare chestii care nu-s sare? Ar fi o glumă complet nesărată. Pentru ca mai devreme să citesc la Papagigli chestia asta:

Bun, si strecurind eu cu grija […] observ ca drojdia se dizolvase complet, dar sarea imi lasase un precipitat ca un fel de rugina, ca aur, sigur nu era. Si-mi zic, „ia-n te uita cum s-au gindit pakistanezii la sanatatea noastra!” Adicatelea, precipitatul respectiv nu s-a dizolvat nici dupa ce am mai incercat, encore une fois, cu niscai apa calda. Si cum flacara oxi-acetilenica n-am, sa-l fi topit, l-am luat pe domnul borcan, cu sarea din pintece, si l-am depus cu grija in lada de gunoi, sa-l manince viermii, ca aia n-au rinichi.

Acum, din Canada (de unde scrie Gigli) până-n România e o distanță apreciabilă, dar am ca o bănuială că sarea lui e la fel de roz ca sarea ce șade într-o râșnița Pirifan la mine-n bucătărie, așteptând să fie consumată. Cumpărată recent, că înainte nu serveam astfel de sare, și iodată corespunzător, conform legii, pentru că noi am rămas fixați la faza cu Cernobîl. Dar despre iodul din sare cu o altă ocazie.

Rămâne s-o testez și eu (la o oră mai normală decât cea de la care scriu acum), lucru pe care vă sfătuiesc și pe voi să-l faceți. Dar cu a voastră, nu cu a mea. De fapt, cam asta e morala articolului, oricât de sec ar putea să sune pentru cei care au intrat aici având falsa impresie că blogul o fi, cine știe, poveste sau exercițiu literar: când vedeți sau auziți o afirmație pe care o puteți verifica, verificați-o. Nu vă lăsați în baza convingerilor personale sau a prejudecăților, oricât de confortabil ar fi patul pe care vi-l aștern ele. Testați, verificați și treceți totul prin sita discernământului. Puneți totul la îndoială și fiți deschiși spre orice, cu atât mai mult cu cât acel orice ar putea să vă bulverseze eșafodajul de convingeri pe care vi l-ați clădit de-a lungul timpului – până-ntr-acolo încât să simțiți că vă fuge pământul de sub picioare. Abia atunci, când vă puteți înfrunta demonii interiori, deveniți personaj de basm. În cazul de față este chiar lejer, demonul e exterior și are drept armă mortală un gust ușor sărat.

Sau poate, cine știe, am cumpărat-o noi prea târziu. Poate că pur și simplu în cazul ăsta am avut ghinion. Pentru că, după cum remarcau câțiva clienți cu simț de observație, pe ambalajul acestei mirobolante sări scrie că ea s-a format în cele mai naturale și pure condiții din munții Himalaya, în decursul a peste 250 milioane de ani. Și mai jos, că expiră peste trei luni. Păi nu-i ăsta curat ghinion?

4 Replies to “Sare de Himalaya, din Pakistan”

  1. Da. Am avut și eu cîndva un borcan de sare roz, am considerat-o un moft. Nu știam că e colorată artificial. Cu cărămidă? Păi au pakistanezii atâta cărămidă?!
    Mai degrabă cred că e oxid feric (Fe2O3), care se folosește ca pigment în construcții, parcă.
    În altă ordine de idei, a devenit aproape imposibil să găsești sare neiodată. Și făină fără adaos de fier. Tâmpeniile OMS-ului! Excesul de iod și fier în organism fac cu mult mai mult rău decât carențele lor, care se rezolvă punctual, de la individ la individ, cu doze ajustate în funcție de mărimea deficitului.
    Există sare neiodată, REDUSAL, produsă de Rotta Natură, nu la magazine alimentare, ci la plafar, Are și un conținut mai mic de sodiu.

    Faza cu termenul de valabilitate e că pentru orice consumabil comercializat e obligatoriu să treci un termen de valabilitate. Chiar dacă vorbim de sare, de miere, sau de fașa de tifon.
    Într-o bună zi, o să găsim termene de valabilitate și pe sticlele de vin, vodcă etc.

  2. Și eu mă gândesc că n-o fi chiar cărămidă, la propriu. Presupun că cei care au făcut experimentul nu erau chimiști, au descris și ei ce se vede în borcanul lui Gigli. Ideea e că nu-i curată, și mai ales că s-ar putea ca nuanța roz să nu vină pe cale naturală, ci via oxid feric sau alte minuni pe care nu ții neapărat să le consumi regulat.

    Partea cu iodul cred că e o prostie rămasă de pe vremea când ne temeam de radiații. Am găsit cu greu sare de murături la kilogram, neiodată. Bine, chiar și aia conține antiaglomerant E536 (ferocianură de ptasiu), la fel ca sarea ta, dar ce să și faci acuma, când nici măcar merele din livadă nu-s perfecte.

    Cum de oțetul poate să fie comercializat fără termen de expirare?

    PS: Asta cu vinul ar fi tare.

  3. Programul OMS de iodare a sării este gândit pentru prevenirea hipotiroidismului. Glanda tiroidă are nevoie de vreo 150 micrograme de iod/zi pentru funcționare corectă. Există zone întinse pe glob cu solul prea sărac în iod (cerealele, legumele și fructele crescute acolo vor avea prea puțin iod) și de-aia trebuie administrat cumva iod în mod sistematic. S-a ales sarea (și făina, ulterior) pentru a fi îmbogățite cu iod. Dar ce te faci cu persoanele care suferă de hipertiroidism sau sunt la limita hipertiroidismului, cărora iodul le este contraindicat? Ar trebui să existe și sare neiodată pentru ăștia, precum și pentru persoanele care consumă mult pește, fructe de mare sau anumite medicamente cu exces de iod.
    În fine, borba poetului, bucuroși le-om duce toate…

    Oțetul se face din vin, nu? Cică nici ăsta nu expiră, dacă nu-l desigilezi. Dar nici orezul, nici mierea nu se alterează. Nu m-am uitat să văd dacă au termen de valabilitate inscripționat.

  4. Mai este o chestie cu iodul, pe lângă ce zici tu. Cel puțin așa știu eu – o să încerc să verific și poate scriu un articol pe tema.

    Orezul sigur are termen de expirare, că tocmai ce-am găsit niște pungi expirate în cămară zilele trecute. De miere nu știu nimic.

    Dar dilema mea era următoarea: dacă oțetul poate să nu aibă termen de valabilitate inscripționat pe ambalaj (în baza faptului că se admite că el nu expiră), de ce nu se acceptă asta și la sare? Mai ales la aia care „s-a format în peste 250 milioane de ani…”, cum spune poezia. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *