N-am citit „Dune”, de Frank Herbert, dar am citit recenzia Roxanei-Mălina Chirilă și am, la rândul meu, câteva nelămuriri. Cu privire la… nelămuririle ei.
Zice Roxana așa:
Unele elemente sunt naive: deși cartea a fost scrisă în 1965, luptătorii par scoși din jocuri video. Soldații obișnuiți sunt genul de adversari pe care i-ai întâlni în prima fază a jocului, când îți faci mâna. Par puternici până îți faci mâna, dar apoi se poate trece prin ei ca prin brânză. Legiunile imperiale sunt deja la câteva niveluri peste soldați, fiind compuse luptători foarte de temut. Aici deja vorbim de adversarii reali ai jocului.
Iar fremenii, oamenii deșertului, sunt fiecare dintre ei câte un boss OP. Chiar și copiii lor lovesc de 3x mai tare decât un legionar și probabil au boost-uri de dexteritate, așa că sunt greu de doborât și un coșmar pe câmpul de luptă. Iar mai tare decât toți fremenii este protagonistul Paul, cel ce are super-puteri.
Nu înțeleg de ce apariția unor luptători de jocuri video într-o carte din 1965 este naivitate. O carte din 1965 ce conține elemente (soldați) care vor apărea în realitate mult mai târziu (jocurile video de azi) s-ar putea numi vizionară, nu puerilă. Pueril ar fi invers, ca o carte de azi să ne prezinte niște soldați moderni dotați cu armele anilor 1965. Bine, bănuiesc unde bate Roxana (jocurile video sunt adresate în principal copiilor sau în orice caz conțin elemente puerile), dar cred că exprimarea e deficitară sau incompletă. Roxana nu e foarte clară în ce dorește să transmită, și asta a fost impresia mea pe parcursul întregului ei articol.
Mai departe, care-i problema cu faptul că luptătorii sunt grupați pe categorii crescânde de eficiență? Sau că fremenii sunt mult mai tari decât soldații de elită? Primo, e clar că gărzile imperiale vor fi crema cremelor, că împăratul are bani și resurse, și probabil de aia a ajuns și se menține împărat, că nu stă cel mai prost la capitolele militar și economic, și secundo, din ce-am înțeles eu (din nou, nu am citit cartea încă, dar universul Dune e destul de mediatizat), acel drog-mirodenie unic în univers îți amplifica foarte mult capacitățile fizice și psihice. Nu-i ca și când sportivii de azi n-ar fi niciodată banați de la diverse competiții pe motiv de dopaj, nu-i așa? Sau ca și când întreprinzătorii din Silicon Valley n-ar consuma cocktail-uri de droguri, în căutarea viitoarei idei de succes? Sau ce, pe asta n-o știați? Or acei fremeni, trăind de generații pe singura planetă ce produce acel drog, drog cu care au ajuns să se hrănească, drog care a ajuns să le coloreze ochii albaștri (adică să le modifice profund biologia), mnoa, ce-i așa de absurd sau pueril să ne imaginăm c-au devenit un fel de supraoameni – cel puțin din punct de vedere fizic?
Cât despre Paul, chiar Roxana spune mai departe că
este și rezultatul selecției genetice făcute de-a lungul multor, multor generații, cu scopul de a produce un fel de supraom cu puteri extraordinare.
Pe de-o parte, ideea de-a te juca cu genetica este cât se poate de actuală, dovadă stând cercetările curente din domeniu. Iar pe de alta, este logic ca încununarea a generații de astfel de experimente să fie un fel de supra-om. Din nou, nu văd neclaritatea.
Ok, dar tu n-ai citit cartea, de aia nu înțelegi – o să-mi puteți reproșa voi. Tocmai de aceea, vă rog pe cei care ați citit-o să veniți cu lămuriri. Dar eu nu comentez exclusiv cartea. Textul meu s-a născut din lectura recenziei Roxanei, recenzie care mi-a lăsat, cum spuneam, câteva întrebări. Roxana, prin recenzia ei, a urmărit să ne deschidă o ușă spre carte. Iar eu comentez ceea ce se întrezărește prin acea ușă.
Alt aspect care m-a lovit prin naivitatea lui e un test la care e supus Paul la începutul cărții: trebuie să-și demonstreze umanitatea (?) ținându-și mâna într-o cutie neagră care-i cauzează o durere ce crește de la aproape nimic la agonie (…?). Asta demonstrează că… nu știu, dar să-mi spuneți voi, că poate aflu și eu cât de umană sunt când mai dă greș vreo anestezie la dentist și-mi bagă freza pe nervul viu.
Iată ce-i spune maica reverendă Gaius Mohiam lui Paul în timp ce-i pune acul cu otravă la gât și mâna în cutia ce urma să-i provoace o durere cruntă, toate acestea în prezența și sub privirea mamei lui, care era totodată și discipola ei:
It kills only animals, Let us say I suggest you may be human. Steady! I warn you not to try jerking away. I am old, but my hand can drive this needle into your neck before you can escape me.
În traducere, asta ar suna cam așa:
(Cutia) omoară doar animale. Să zicem că aș presupune că ai fi om. Rămâi nemișcat! Te avertizez să nu încerci să-ți tragi mâna. Oi fi eu bătrână, dar tot pot să-ți înfig acul ăsta în gât mai repede decât ai putea tu încerca să scapi.
Așadar, ce înseamnă om, ce înseamnă animal? O posibilă definiție este că animalul (re)acționează instinctiv, în timp ce omul dispune de un aparat cognitiv superior, prin care se poate controla și ridica deasupra acestor instincte sau impulsuri puternice de moment. Un exemplu cotidian: a te controla atunci când îți vine să înjuri, reușind să-ți păstrezi calmul și să fii civilizat atunci când cineva te calcă pe nervi și te face să vezi roșu în fața ochilor, cum o rog eu acum pe Roxana să se comporte vizavi de mine, este clar o dovadă de superioritate, pe care o putem trece la capitolul omenesc. A acționa mereu impulsiv nu-i la mare distanță de comportamentul animalic, și asta-i definește atât pe cei care devin pradă diverselor vicii (alcool, droguri etc) cât și pe foarte mulți infractori (m-a enervat, am scos impulsiv cuțitul și l-am înjunghiat). Acum, Paul ăsta nu era un om oarecare, ci un om menit să conducă destinele întregului univers, așa că ce-i atât de naiv să-l supui unei probe extraordinare, care să ateste cât de bine se poate controla în condiții critice de durere, dat fiind că, odată devenit lider, va trece prin multe astfel de situații critice, care vor trebui să-l găsească pregătit? Ca un corolar, din acest mic episod rezultă și că oamenii obișnuiți, incapabili de un destin extraordinar, care își târăsc existența de azi pe mâine și sunt sclavii propriilor neputințe, sunt mai de grabă naturi animalice, departe de potențialul lor real – o idee întâlnită în foarte multe religii, mitologii și sisteme filosofice, de unde probabil a și fost preluată de Frank Herbert. Sau, la extrem, acele „măicuțe” Bene Gesserit îi considerau pe majoritatea oamenilor ca fiind animale și doar pe cei cu totul excepționali oameni, perspectivă care, dacă sunteți puțin „umblați prin lume”, veți ști cam pe la ce ordine și organizații se mai regăsește.
Lămurind toate acestea, să traducem citatul de mai sus pe limba noastră. Reverenda (care cred că era și un fel de stareță a acelui ordin, șefa cea mare) îi spune că îl va supune unui test care va determina apartenența lui la acea linie genetică specială, că după ce va introduce mâna în cutie va experimenta o durere cumplită, dar că dacă este într-adevăr ființa superioară care se spune că este atunci poate fi sigur că oricât de mare ar fi durerea ea nu îi va pune în pericol viața, deci să rămână nemișcat pentru că va fi dureros dar nu mortal, pe când dacă va încerca să evite durerea și să-și scoată mâna îl va omorî ea, înfigându-i acel ac otrăvit în gât. Prin asta ea a vrut efectiv să-i testeze rezistența la durere și capacitatea de autocontrol înainte de a decide ce va face în privința lui, dacă de exemplu îl va susține pe viitor sau nu, pentru că din câte am înțeles Paul a fost un accident, bărbatul pe care acest ordin de „călugărițe” doreau să îl creeze ar fi urmat să apară peste încă o generație, prin combinarea unei viitoare fiice a ducelui cu un băiat dintr-o altă casă nobiliară, dar mama lui Paul, membră și ea în acel ordin și deci un fel de spioană în casa Atreides, se îndrăgostise între timp de ducele pe care l-a sedus la ordin, așa că a decis să-i împlinească o dorință fierbinte și să-i nască un băiat, zădărnicind astfel planurile la care lucrau cu atât migală și de atâtea generații surorile ei. Și astfel, Paul apărând mai devreme cu o generație decât ar fi trebuit, ele au vrut să-l testeze să vadă dacă este într-adevăr suficient de puternic și deci dacă mai este compatibil cu ceea ce voiau ele să facă din el. Iar răspunsul a fost că da și nu, adică da, a trecut acel test și a devenit liderul despre care vorbeau profețiile, dar nu, adică ulterior nu le-a făcut jocul acestor „călugărițe” care își imaginau că prin el vor deveni ele stăpânele lumii.
După cum ziceam, e o carte veche, scrisă în cu totul alte vremuri, așa că am un pic de bunăvoință față de ea și accept inclusiv aspecte pe care le-aș blama într-o carte identică, dar scrisă post-2000.
În primul rând, ar fi arabismul exagerat al fremenilor. Fremenii nu sunt arabi doar prin virtutea faptului că sunt un popor deșertic, religios și mereu în conflict, ci sunt arabi aproape pe față. Paul vorbește des de un jihad, iar o parte din vocabularul lor pare desprins tot de prin arabă; asta ca să nu mai vorbim de plăcerea de a bea cafele pe bandă rulantă. (Nu știu dacă s-o adaug aici, dar și alți termeni par inspirați din zona orientală, mai de pe la indieni.)
Și de ce e ăsta un aspect blamabil? Dacă scriu o carte SF, ar trebui ca toate personajele ei să fie definite într-un mod… să zic echilibrat sub aspect de religie, rasă, cultură etc? De ce n-aș putea avea o facțiune care să semene foarte mult cu rromii, sau cu arabii, sau cu votanții USR? If anything, cred că majoritatea criticilor de azi ar lăuda o astfel de abordare. Iar filmul făcut după ea ar putea lua Oscarul, pe motiv că facțiunea cea mai mișto nu e compusă din bărbați europeni albi și heterosexuali.
În al doilea rând, sexismul. Nu vorbesc neapărat de faptul că bărbații au puterea în această lume spațial-medievală a ducilor care stăpânesc planete (înțeleg unde bate, să zicem), ci de filozofia din spatele acelui supraom/Mesia care este Paul. În termeni mistici, după cum ne explică Paul și maică-sa la un moment dat în carte, femeile Primesc, iar bărbații Dau – de aceea, Bene Gesserit nu pot să capete clarviziune în zona în celor care Dau, iar bărbații nu ar putea căpăta clarviziune în zona celor care Primesc. E genul de misticism care încă încântă persoanele mai conservatoare, dar care începe să sune cam fals într-o lume modernă și mult mai egalitară.
Ideea că femininul este pasiv și receptiv în timp ce masculinul dinamic și emisiv este într-adevăr veche de când lumea. Și, indiferent câte cutume social-culturale s-ar schimba în timp, Soarele va continua să emane lumină, în timp ce Luna va continua să reflecte lumina primită de la Soare, tot așa precum bărbatul va continua să însămânțeze uterul fertil și primitor al femeii. A da, a primi. Dincolo de asta: nu mai rețin când am citit ceva mai ridicol decât pretenția ca o carte de ficțiune să se alinieze la doctrina și ideologia egalitară a modernismului! Pe bune acum!
Pe de altă parte, Paul e acel om mistic care poate și să Dea, și să Primească, deci este și masculin, și feminin, așa că râd pe aici de una singură că organizația mistică și conspiraționistă Bene Gesserit s-a străduit cale de multe, multe generații să producă ceea ce în termenii de azi ar fi un puștiulică LGBT. Ceea ce nu cred că e perspectiva pe care și-o doresc majoritatea fanilor seriei, dar iată-ne ajunși și aici.
Iată-ne ajunși și la încheiere, moment în care aș întreba-o pe Roxana dacă a auzit de complexa și bogata mitologie a androginului (apare chiar și-n Biblie, dacă știi citi printre rânduri) și dacă pune semnul egal între ea și LGBTQ, dar mi-e că n-o să-mi răspundă. Și, ca s-o spun și pe aia dreaptă, ar trebui și io să pun mâna și să citesc cartea, înainte să le dau altora cu ea peste nas! 😀
Dacă nu erai tu, nici nu știam că există Roxana asta pe lume. M-ai făcut s-o răsfoiesc. Aștept scuze din partea ta! 🙂 🙂 🙂
Dacă susține gogomăniile astea despre Dune e fiindcă nu prea înțelege ce citește. Cineva care zice: <<„Cartea cu Apolodor” e foarte simpatică, exact cum părea și din cântec, iar desenele lui Dan Ungureanu sunt și frumoase și au și personalitate. Apolodor e tare pufos și pare mic, un pic naiv, dar și un pic curajos și aventurier, adică exact cum îi cere povestea.>> nu prea merită citit și citat (cum fac și eu, luîndu-mă după tine!), în general băgat în seamă. Cu un vocabular minimal și o inteligență de adolescentă care nici măcar nu promite că se va maturiza cândva… zău, Aldus!
Nu mai fi așa de rea cu toată lumea! Mai bine zi ceva la subiect. 🙂 Că nu-i atac la persoană, e atac la recenzie. 😆
E drept că și mie mi-a lăsat impresia că citește într-o cheie mai simplistă, că e cumva insensibilă la diverse nuanțe implicite, dar cred că ține nu atât de maturitate cât de o anumită perspectivă prin care alege ea să vadă lumea și care se poate educa. Adică, are să zic un anumit stil de a se raporta la lume, și asta îi setează inclusiv modul în care asimilează informația din cărți. E în conformitate cu natura ei. Pentru că nu-i proastă, dar alege (probabil inconștient) să treacă razant pe lângă anumite sensuri. Mi-e mai peste mână să-ți explic pe larg ce vreau să zic.
Eu am scris aici ce impresie mi-a lăsat recenzia ei și chiar n-am intenționat să o desființez, ci să deschid un posibil dialog cu ea (și cu alții). Cred că pe alocuri nici n-a reușit să exprime foarte bine ce-a vrut să zică, pentru că a scris-o superficial și fără să-și dea seama că cei care n-au citit cartea n-au reperele pe care le are ea în minte și nu vor decodifica textul ei exact așa cum și-l decodifică ea când și-l citește.
Iar cu scuzele mele nu văd ce ai putea să faci. 😛 Mai bine urmărește (când ai timp) fragmentul acela din clipul de la articolul precedent, sunt curios ce părere ai.
Păi, nu cred că sunt rea cu toată lumea. Sunt lucidă. Rău ești când găsești pete în soare. Dar la fata asta e eclipsă totală. E cam ca Elena, dacă ți-o amintești. 🙂 Cred că s-ar înțelege de minune.
Trecând peste absurditatea acelui deși, („Unele elemente sunt naive: deși cartea a fost scrisă în 1965, luptătorii par scoși din jocuri video.”), să scrii o recenzie aruncând cuvinte ca și cum ți-ai scutura poala de coji de semințe, să repeți idioțenia cu „să-ți faci mâna” la câteva vorbe distanță, ignorând sensul figurat vulgar al sintagmei, să suferi de rupturi logice ( de ce te-ai apuca să explici mecanismul unui joc video când tu analizai un roman), să scrii de „3 ori” sub forma grafică „3x”, înseamnă că ești atât de departe de dreptul de-a te atinge de tastatură (cu excepția jocurilor video, firește), că mi se pare că am fost îngeresc de bună.
O recenzie are în spatele ei un om care a scris-o, că nu s-a scris singură. N-ai cum să ataci recenzia, fără să ataci autorul ei. Nu e scrisă superficial, e scrisă prostește. Adică de o proastă, în caz că nu m-am făcut înțeleasă.
Elena era dintr-un alt palier. 🙂
În mare, sunt de acord obiecțiile pe care le ridici. Și e bine c-o faci, cred că din asta învăț atât eu, cât și ea (dacă va citi), cât și eventuale alte persoane interesate de recenzii. De asta zic, că nu am scris ca să-i dau în cap, ci chiar ca să deschid un subiect de comentarii pe tema asta. O temă care nu-i de nișă: vorbim de o carte cunoscută, după care s-au făcut filme, care a devenit parte din cultura noastră, să zic așa.
Sigur, și eu am scris critic despre recenzia ei, dar nu la modul că gata, tipa asta-i proastă și n-are nicio șansă, ci mai degrabă la modul că tipa asta a scris un text care mie nu-mi spune nimic, ba chiar deduc că n-a înțeles unele elemente esențiale din carte, dar asta nu-i un bai, îi spun ce n-am înțeles eu în recenzia ei, îmi explică ea poate mai bine ce-a vrut să zică și uite-așa, treptat, ne perfecționăm.
Acuma, punctual: am observat chestia cu mâna, și cea cu 3x, stilul grăbit de tip chat pe Facebook, dar mno, mi-am zis să trec peste formă și să ajung la ideile din spate, că alea contează. (Doar că nu prea le-am găsit.)
Nu înțeleg problema cu acel deși: „Unele elemente sunt naive: deși cartea a fost scrisă în 1965, luptătorii par scoși din jocuri video.” Cu toate că (deși) romanul a fost scris pe vremea aia, când nu existau jocuri video, el conține elemente ce par extrase din jocurile video. El conține elemente din prezent, deși a fost scris hăt demult. Sună corect.
Cât despre atacul la persoană: una-i să spui că Gigel e bătut în cap și alta-i să spui că recenzia scrisă de el e proastă. În primul caz, îl condamni pe Gigel: așa e el genetic, nu mai are nicio șansă, adio și la gară. În al doilea, condamni recenzia; asta înseamnă că Gigel a dat un rateu acum, dar poate altă dată a scris ceva mai fain, sau dacă nu se poate oricum perfecționa treptat, nu-i totul pierdut, nu i-ai închis orice portiță. Asta-i și o tehnică pedagogică: nu-i spui unui copil că-i prost, că dacă i-o spui și i-o repeți îl condiționezi să fie așa, ci-i spui că a făcut o prostie și-i explici de ce. Astfel încât să înțeleagă și data viitoare să n-o mai facă. Ori cât timp cineva scrie pe blog, eu zic că speranțe există, mai ales că tipa este traducătoare. Și cred că are un blocaj sau o insensibilitate pe tot ce ține de subiecte cu un pic de mitologie în ele, pe care le tratează superficial (din ce-am observat).
Mai precis, am vrut să-i fac o critică constructivă, nu distructivă, din care, dacă dorește, să poată învăța sau măcar să vadă cum a fost percepută de niște oameni din afară. Sigur, am presărat-o cu umor, cu mici ironii, dar nu în intenția de a o face de cacao în piața publică, să zic așa. Adică nu ăsta mi-a fost scopul.
Problema cu „deși”-ul stă în afirmația anterioară, aia cu „conține elemente naive”. De fapt, NAIVE e buba. Logic era să zică așa: Conține elemente VIZIONARE. Deși a fost scrisă în 1965, luptătorii par scoși din jocurile video actuale.
Adică Frank Herbert a prefigurat corect viitorul. Cel puțin tipologia luptătorului din jocuri video. Îl admiri pentru asta, nu-i faci concesii.
Aldus, viața e prea scurtă ca să tratezi un adult cu menajamentele cu care ai trata un copil. Tu ai citit doar recenzia la Frank Herbert, eu am citit și alte recenzii pe blogul ei, din cauza semnalului tău că persoana există. Vai de capul lor! Te-ai aștepta, când citești o recenzie, să fie scrisă de cineva cu un dram de discernământ și o umbră de cultură.
La Cartea cu Apolodor scrisă de Gellu Naum recunoaște că a aflat de existența acestui text ascultând un cântec al Adei Milea. E ca și cum ai zice că ai aflat de Mozart mâncând bomboane Mozart.
De acord. Că doar am și scris:
Adică exact ce zici tu.
N-am răbdare să citesc tot articolul ăsta. Mie-mi place să citesc cărţi. nu părerea altora despre ele. Şi ţie ţi-aş recomanda să citeşti mai întâi cărţile, apoi părerile altora despre ele. Sau să ignori părerile altora despre ele.
Cred că “Dune” ţi-ar plăcea. Cel puţin primele 2 romane din serie.
Eu le-am citit acum aproape 30 de ani, când au apărut la noi. Poate c-o să-mi fac timp să le recitesc.
N-ai răbdare să citești articolul, dar i-ai dat like. 🙂
Pe mine, odată ce am citit un text sau am văzut un film, mă interesează părerile altora despre el. Mai ales dacă textul sau filmul e de profunzime, că atunci poate descopăr sensuri noi. Părerile altora ajută la sedimentarea textului. Sunt un fel de adjuvanți ai digestiei literelor. 🙂
Cartea poate o s-o citesc, c-o am. Dar nu acum.
Pentru cineva care a citit întreaga serie, acea postare cred că pare, pe scurt, prostească – comod spus, aici prostesc are sensul de ignoranță, naivitate. Prima carte e o introducere într-un univers și aș înțelege o critică a ei în contextul seriei, dar mi-e greu să accept o sinteză a întregului univers în baza unei introduceri. E greu ca principalele elemente ale seriei să fie clare în prima carte pentru că sunt foarte multe și au fost prezentate în detaliu ulterior. Bene Gesserit-ul este descris într-un întreg volum, apropo, în timp ce valorile casei Atreides în întreaga serie.
Nu știu dacă are rost să arunc aiurea detalii și descrieri, dar Herbert abordează genetica, politica, religia (chiar creează una nouă pe parcursul domniei Împăratului Zeu) sau clonarea, elemente care dacă apar în introducere sunt evident neclare. Sunt curios însă care va fi părerea/percepția Roxanei după ce a citit întreaga serie – dacă pe Paul l-a scos „puștiulică LGBT”, oare cum vor fi caracterizați Leto II, maicile superioare ale bene Gesserit-ului, Duncan Idaho, Tleilaxu, Ix sau Onoratele Mater?
Mie mi-a plăcut construcția pe cultura arabă și mi se pare că e o ancoră în realitate – exotic dar realist. Eu am o afinitate pentru această cultură dar na, probabil ține de gust. Nu știu dacă voi comenta pe blogul ei, dar postarea ei are cumva sens dacă citești prima carte și atât, probabil că mulți ar fi de acord cu ceea ce subliniază ea acolo. Dacă citești însă toată seria treci oricum peste prima carte.
Păi cred că ea de abia a citit prima carte. Altfel, ar fi menționat.
Dacă tot ai citit seria, de ce nu-i faci o recenzie? Sau un comentariu pe marginea ei, whatever, nu trebuie să ne cramponăm în niște cuvinte pretențioase. Ca să nu mai zic că de acolo ai putea probabil extrage și discuta individual o mulțime de idei.
>N-am citit „Dune”, de Frank Herbert
Ce gluma buna, era sa si o cred.
Nu este glumă, chiar nu am citit nicio carte din serie. De ce zici c-ar fi o glumă?
PS: Dacă tu ai citit vreuna, te invit să lași niște opinii pe marginea ei și eventual în contextul rândurilor de mai sus.
Bine, nu e o gluma. Este o minciuna. E mai bine asa?
Ioi. Nu este nici glumă, nici minciună. O am pe lista de lectură.
>Dar eu nu comentez exclusiv cartea. Textul meu s-a născut din lectura recenziei Roxanei, recenzie care mi-a lăsat, cum spuneam, câteva întrebări. Roxana, prin recenzia ei, a urmărit să ne deschidă o ușă spre carte. Iar eu comentez ceea ce se întrezărește prin acea ușă.
Aha…am privit si eu prin acea usa, dar nu stiu de ce nu vad toate aceste amanunte si nuante care le vad in textul tau.
>din nou, nu am citit cartea încă, dar universul Dune e destul de mediatizat
Da? Si pe unde e el asa de mediatizat, daca nu e cu suparare?
Seria e renumită, s-a vorbit mult despre cărți, s-au făcut filme. Și să fi trăit într-o peșteră tot auzeai ceva despre Universul Dune, vedeai măcar un film (anul ăsta iese unul nou), citeai câte ceva despre el. Iar mai sus am făcut corelații și cu elemente din alte domenii, cum ar fi mitologia.
Uite, dacă m-ai fi întrebat despre Universul Marvel, ți-aș fi răspuns că sunt în plop.
Blogul ăsta, de exemplu, a fost numit așa de către autoare după Duncan Idaho, un personaj din seria Dune: https://idaho.ro
Playlist cu coloana sonoră de la Children of Dune, care coloană mie îmi place foarte mult:
Buna asta cu “s-au facut filme”. Aveai mai multa credibilitate daca ziceai ca ai jucat Dune 2000.
>s-a vorbit mult despre cărți
Te mai rog odata: da-mi si mie niste material concret unde se se vorbeste despre continutul cartilor ca eu nu stiu decat despre “cat de frumos este Dune”
Prietenul nostru Duncan. Un fel de Data din StarTreck…
> Buna asta cu “s-au facut filme”. Aveai mai multa credibilitate daca ziceai ca ai jucat Dune 2000.
Dar am jucat. Nu ai citit descrierea: „un joc de strategie foarte mișto, inspirat din carte”? „Foarte mișto” e caracterizarea mea. Dar din Dune2000 nu înveți nimic despre universul imaginat de Frank Herbert, așa că n-am insistat pe tema.
Nu scriu pentru a fi credibil și tu ești primul care nu mă crezi. Poate problema e la tine.
> da-mi si mie niste material concret unde se se vorbeste despre continutul cartilor ca eu nu stiu decat despre “cat de frumos este Dune”
https://en.wikipedia.org/wiki/Dune_(franchise)
Sunt multe acolo, dă click pe personaje sau pe numele cărților.
https://www.youtube.com/results?search_query=dune+universe
Mai caută și tu.
Apropo de filmul de anul ăsta:
[…] las vouă sarcina verificării acestor citate pentru că știu că ele sunt reale. Exact așa cum am putut scrie despre Dune fără să fi citit cartea, pot băga mâna în foc că, dacă nu veți găsi cuvintele de mai sus înșiruite în exact […]
>Mai caută și tu.
Nu am de ce sa caut. Am citit seria de mai multe ori si pot sa-mi dau seama cand cineva vorbeste din “filme”, “vorbe spuse de altii” sau din continutul cartii. Tu ai identificat si subliniat niste detalii pe care nu le gasesti nici in review-ul Roxanei, nici in filmul din 1984, nici in miniseria tv din 2000 sau continuarea ei din 2003 si cu atat mai putin in diversele filmulete de pe youtube in care se vorbeste in mare despre UNIVERSUL dune fara a intra in asemenea detalii.
Daca tot zici ca ai citit/vazut atat de mult[incat sa-ti formezi un asemenea nivel de intelegere fara sa citesti si cartile] despre Dune, ar trebui sa stii ca in decursul timpului au fost mai multe incercari de ecranizare, dar nu au fost duse la capat din cauza ca este foarte dificil de a surprinde esenta cartii intr-un film. Actiunea propriuzisa este banala – ce face Dune sa fie atat de apreciata este partea de detaliu si de filozofie.
>Nu scriu pentru a fi credibil și tu ești primul care nu mă crezi. Poate problema e la tine.
Eventual, eu sunt primul care iti si spune ca nu te crede. Deci da, la mine e problema. Case solved
>Vă las vouă sarcina verificării acestor citate pentru că știu că ele sunt reale. Exact așa cum am putut scrie despre Dune fără să fi citit cartea, pot băga mâna în foc că, dacă nu veți găsi cuvintele de mai sus înșiruite în exact ordinea în care apar aici, le veți găsi fără îndoială într-o variantă asemănătoare și având exact sensul de aici. Apropo de care chestie: știați că cei care verifică faptele sunt ignoranți și creduli? Creduli, pentru că cred cuvintele tipărite de presă pe care le au în fața ochilor. Și ignoranți pentru că nu reușesc să citească în spatele lor. Neînțelegând perspectiva de ansamblu, au nevoie de citate care să le confirme sau infirme subiectele disputate.
Nu am mai ras asa bine de ceva vreme(avand in vedere ca tu intelegi perspectiva de ansamblu si nu ai nevoie de citate care sa-ti confirme sau infirme subiectele disputate te prinzi si de ce fara sa ma mai intrebi).
> Tu ai identificat si subliniat niste detalii pe care nu le gasesti…
De vreme ce n-am citit seria, evident că sunt foarte curios să-mi validezi sau invalidezi supozițiile din articol. De aia am și invitat în mod repetat lumea la dialog, de aia și speram că Renata va zice câteva cuvinte și despre carte, de aia ți-am sugerat și ție să lași câteva rânduri în acest sens, dar voi tot nu și pace.
> ar trebui sa stii ca in decursul timpului au fost mai multe incercari de ecranizare, dar nu au fost duse la capat din cauza ca este foarte dificil de a surprinde esenta cartii intr-un film.
Am citit asta pe undeva. După părerea mea, filmele sunt slabe. Pe cel din ’84 încă nu l-am văzut (pentru că mi s-a părut și mai slab decât celelalte), dar intenționez să reiau cândva toată seria.
S-ar fi putut face un serial. Ceva de calibrul lui Games of Thrones. Înțeleg parțial dificultatea de care vorbești: în carte cred că s-au îngrămădit lucruri pe care autorul n-a stat să le detalieze (cum ar fi aspectele legate de tehnologie, roboți etc) ce au acolo doar rol de suport pentru narațiunea mai degrabă filosofică, dar care într-un film ar fi greu de realizat și ar implica poate multe efecte speciale. Și cum să faci un film cu o grămadă de efecte speciale (deci buget foarte mare) în care tot ceea ce ține de efecte speciale să fie în plan secund? 😆 Nu-s obișnuiți ăștia cu așa ceva. Nu vor să dea chix la nivel de poveste, ei se scot cu bugetul și costumele. Ori cartea este mai mult despre poveste.
Pe de altă parte, cine-i obligă să respecte cartea ad-literam? Puteau să o folosească doar ca sursă de inspirație și să o dezvolte în continuare, într-o manieră care să fie compatibilă cu cinematograful. Nu neapărat alterând firul poveștii din roman, ci de exemplu acoperind golurile din carte. Putea face o întreagă serie („season”) de 20 de episoade doar pentru primul roman. Serie în care să detalieze toate componentele care în carte sunt amintite probabil fugitiv și să pună cât accent vor ei pe partea de tehnologie și pe efecte speciale (ca să „se scoată”), fără a se îndepărta de firul poveștii. Exista posibilitatea asta.
Numai că, vezi tu, Hollywoodul, ca și întreaga umanitate, se află într-o criză profundă de inspirație și originalitate. Dar despre asta, cu o altă ocazie.
PS: Cred că cel mai mult am citit de pe Wikipedia (din câte rețin).
> Actiunea propriuzisa este banala – ce face Dune sa fie atat de apreciata este partea de detaliu si de filozofie.
Aia-i esența, presupun, dar producătorii de film puteau crea pe acest schelet oricâtă acțiune doreau ei, dezvoltând părțile care în carte au fost tratate fugitiv pentru că din punctul de vedere al filosofiei nu erau relevante. Și atunci serialul respectiv nu ar fi doar filosofia din carte, ci și foarte multă acțiune și tot contextul armat în care se desfășoară, treptat și lent, episod cu episod, intriga filosofică din carte. Nu ar fi fost mult mai interesant decât filmele care s-au făcut până acum? Și care nu-s nicicum: nici filosofice, nici de acțiune, sunt niște rateuri din orice unghi le-ai privi.
> Deci da, la mine e problema.
De vreme ce eu chiar nu le-am citit, problema n-are cum să fie la mine. 😉
In comentariul asta vorbesti intradevar ca unul care nu a citit cartea, deci isi da si el cu parerea despre ce este posibil.
>dar voi tot nu și pace
Dau un paste la ce a spus dam167, cu remarca ca prima carte are ceva de genul minim 3x mai putine pagini fata de restul cartilor din serie:
Prima carte e o introducere într-un univers și aș înțelege o critică a ei în contextul seriei, dar mi-e greu să accept o sinteză a întregului univers în baza unei introduceri. E greu ca principalele elemente ale seriei să fie clare în prima carte pentru că sunt foarte multe și au fost prezentate în detaliu ulterior. Bene Gesserit-ul este descris într-un întreg volum, apropo, în timp ce valorile casei Atreides în întreaga serie.
@Aldus
Am dat like fiindcă te osteneşti să scrii şi am şi eu ce citi (măcar pe jumătate) când am chef să cutreier pe bloguri.
Am mai dat like şi fiindcă mi-ai oferit ocazia să comentez când am avut un pic de chef de vorbă.
Păi de aia am și scris. Asta rămâne aici, când ai chef poți trece să citești. 😀
Dune (toata seria), alaturi de Fundatia lui Asimov, sunt doua opere care merita citite de orice pasionat de literatura. Daca esti si fan SF, cele doua trebuie citite. Eu inca n-am intalnit pe cineva caruia sa nu-i placa Dune (indiferent cate volume a citit) – eu personal am citit pana la Copiii Dunei. Sunt atatea de povestit despre Dune, dar nu vreau sa-ti dau “spoilers” 😛 Promit ca o sa-ti spun ce mi-a placut cel mai mult dupa ce citesti carea, macar primul volum 😉
N-ai întâlnit pentru că probabil cei cărora nu le-a plăcut stilul au abandonat lectura după primele pagini, cu excepția cazului în care erau masochiști. Ca ce chestie să citești o carte al cărei conținut nu-ți place, s-o parcurgi până la sfârșit și apoi să declari, în cunoștință de cauză, că ai citit-o și nu ți-a plăcut? Poate cei cărora nu le-a plăcut ideea nici măcar nu s-au apucat de carte.
Nu asta am vrut sa spun. Sunt convins ca sunt si oameni carora sa nu le placa stilul, dar as risca sa zic ca sunt mai degraba exceptii, decat regula. Poti sa recunosti o capodopera si daca nu-ti place stilul. Si sa-mi fie cu iertare, dar consider ca Dune este o capodopera 😉
“Ca ce chestie să citești o carte al cărei conținut nu-ți place…” – corect, nu are nici un sens. Ce voiam sa zic e ca este o opera care a fost pe gustul multor categorii de oameni, atat fani SF si nu numai.
Tu ce mai faci, bine sănătos? Că n-ai mai dat pe aici de ceva vreme. Ți-a intrat contul de autor în paragină. 😀
Din fericire, da. Mersi de intrebare… Incerc sa revin cu un articol pana la sfarsitul anului 😀 Macar sa am ceva “activitate” pe anul asta :))
Am mai ajuns întâmplător pe-aici şi mi-am reparat eroarea: am luat like-ul înapoi. 😆