Geometria iubirii

O mai nouă comentatoare de pe un blog zurliu ne propune să vorbim despre dragoste. Cum simplul act de a vorbi nu implică vreun risc, fiind o aventură pur teoretică, m-am gândit să-i dau curs. Dar cum să vorbești despre dragoste? Oare nu despre dragoste au vorbit toți pictorii, poeții și artiștii ăstei lumi? Și totuși, astăzi nu-i mai crede nimeni. Obosiți de poezie și de limbaj figurat, oamenii vor acum argumente, demonstrații și dovezi palpabile. Va trebui să mă adaptez la pretențiile lor și să aleg un limbaj cu metrică fixă și pas cadențat. Și ce poate fi mai riguros în acest sens decât matematica? Să vorbim, așadar, despre organe și geometria iubirii.

Care să fie, oare, cel mai de seamă organ al fiiței umane? Cel fără de care viața însăși fie ar înceta, fie și-ar pierde rostul? O primă și firească idee ar fi să postulăm că cel mai important organ este organul amplasat cel mai sus. Geometria ființei umane ne spune că totul este o problemă de evoluție. Creația, după cum susțin ateii, este o simplă ficțiune; în fond, știm încă de la Darwin că omul se trage din maimuță, iar graficul poziției lui nu face decât să ne confirme acest lucru. Dacă mamiferele au o postură orizontală, omul și-a ridicat două din cele patru labe de la sol, devenind astfel ființă bipedă. Trunchiul, așezat acum vertical, îi dă acestuia o anumită semeție, iar fruntea și-o poate îndrepta mândru către cer.

Rezultă deci că în ecuația grafică a lui homo sapiens cel mai important organ este capul, deoarece se află în vârf. Și, într-adevăr, concluzia noastră se confirmă istoric. Capul, respectiv creierul, tronează asupra întregului corp, luând decizii și conducându-ne prin jungla vieții, iar nivelul nostru de inteligență ne-a permis să subjugăm toate celelalte specii și să luăm în stăpânire întreaga planetă. Așadar, problema a fost rezolvată și am putem să închidem liniștiți subiectul, dacă n-ar exista un mic chițibuș: creierul este cel mai remarcabil organ, care funcționează continuu 24 de ore pe zi, 365 de zile pe an, de la naștere și până când ne îndrăgostim. Moment în care se oprește și lasă loc bătăilor nebune ale inimii.

om în cruce

Să încercăm o altă abordare. Dacă am așeza un om cu mâinile ridicate în lateral, așa cum îl vedem ilustrat în imaginea de mai sus, capul, trunchiul, picioarele și brațele lui ar lua forma aproximativă a unei cruci. În mijlocul acestei suis-generis cruci constatăm că se află pieptul, care adăpostește inima. Inima e orientată ușor spre stânga – asimetrie necesară individualității și iubirii, care n-ar putea exista într-o lume perfect simetrică și egală. Și iată că în această nouă ecuație grafică iubirea este pironul care ține brațele acestei cruci laolaltă; în lipsa ei brațele crucii s-ar bălăbăni, crucea s-ar dezintegra iar viața omului și-ar pierde sensul și coerența – un lucru despre care am scris, la ora de psihologie, aici.

Poate de asta englezii numesc îndrăgostirea „to fall in love” – adică a cădea (din cap) în inimă. A cădea în inimă înseamnă a te regăsi, a-ți găsi centrul, a ajunge acasă. Și nu-i firesc, dacă ne gândim mai adânc? Căci ipoteza de la care am plecat, cum că organul cel mai important se află cel mai sus, era născută din orgoliu; care orgoliu vrea întotdeauna să se înalțe cât mai mult, detronând pe oricine, deasupra tututor. Pe când în realitate, atât Soarele, în cazul sistemului nostru solar, la nivel macrocosmic, cât și nucleul fiecărui atom, la nivel de particule elementare, se află nu în vârf, ci în centru – vârful nefiind altceva decât o simplă periferie.

Dar despre stelele și atomii care încap în inimă, poate cu o altă ocazie, eventual la o oră de fizică; în fond, ajunge câte o știință exactă pe zi!

12 Replies to “Geometria iubirii”

  1. Inima, Aldus, e o pompă. Nu generează sentimente, senzații, trăiri, amintiri etc…
    Creșterea ritmului cardiac, acel vai ce-mi bate inimioara când te văd, e rezultatul intervenției sistemului nervos central asupra celui vegetativ.
    Dacă vrei neapărat să găsești o explicație pentru to fall in love, apăi nu cazi din cap în inimă, ci mai jos, anume în gonade. 🙂

  2. @Aldus, tu crezi ca iubirea poate fi formulata, exprimata si/sau calculata, masurata prin logica, fizica & matematica, sau poate tu ai descoperit unitatea de masura a iubirii si astepti sa ti se acorde “Prix Nobel” pentru iubire…? 🙂 ))) Problema cu care se confrunta majoritatea speciei (i)rationale homo sapiens sapiens (sau aproape toti masculii humanoizi din lume), este ca poseda, gândesc, rationeaza si reactioneaza condusi de doua “organe”, de cele mai multe ori irational, actionând reflexiv-obsesiv, predominant cu cel mai de jos…instinctual primar! 🙂

  3. @Renata

    Unora le bate inima mai tare, alții simt furnicături în stomac, dar care organ e, simbolic vorbind, asociat cu iubirea? Când vrei să ilustrezi iubirea dintre doi oameni, nu desenezi în jurul lor o inimă?

    Asocierea dintre inimă și viață („românul are șapte vieți în pieptu-i de aramă”) e cu atât mai puternică cu cât inima pompează sângele oxigenat spre creier. O mică pană de oxigen și adio rațiune! Iubirea este oxigenul vieții.

    Și unde duci mâna când spui „eu”, la frunte sau la piept? Semn că toți știm, la modul intuitiv, că sălașul Eului nostru nu este creierul, ci inima. 🙂

    Ce zici cu sexualitatea este, dar este un alt subiect! 😛

    @Iosif

    Nu știu dacă se poate măsura iubirea. Cineva spunea că singura măsură a iubirii este să iubești fără măsură.

  4. Mă, tu ori ești îndrăgostit momentan, ori ești pus pe scandal. 🙂
    Nu prea ești consecvent în discurs. O iei, rațional, cu evoluționismul darwinist, zici de poziția bipedă câștigată treptat (care nu e nicio semeție, e un mecanism de supraviețuire, că și mangustele stau în două labe cu orele, și par date dracului de mândre ce sunt, dar nu fac decât să-și lărgească orizontul, să vadă pericolul mai din timp) și ajungi la fluturași la stomac și la inimioare desenate.
    Nu, sălașul eu-lui e, exclusiv și definitiv, în creier, nu în inimă. Fie și numai pentru faptul că, după un transplant reușit de cord, individul are aceeași conștiință de sine, se percepe neschimbat ca același, de dinainte de transplant.
    Dusul mâinii la piept ca să te indici pe tine e o cutumă. Catolicii, după ce își fac cruce, duc mâna la buze și la frunte. Asta ce mai înseamnă, anatomicește vorbind?

    Fuseși atât de meticulos în dialogul cu doamna „asumată”, științific meticulos, și acum te dai în călușei simbolistico-poetici pe care-i ridici la rang de vehicul spațial.

  5. @Aldus
    “Sa iubesti fara masura” înseamna daruire totala, neconditionata, absoluta. Sacrificiul, abandonul total al propriului sine, în favoarea obiectivului iubit/adorat, ceea ce pare a fi o utopie, pe care omul original, firesc, normal, natural, (nascut din femeie) niciodata nu va fi capabil sa o înteleaga, accepte si realizeza decât prin… moartea sinelui vechi, mostenit si transmis genetic de generatii prin parintii naturali (biologici). 🙂

  6. P.S. Nu cred ca cineva te-a întrebat daca vrei sa vii în aceasta dimensiune spatio-temporala prezenta, si ca esti constient de rolul pe care-l ai ca fiinta responsabila, rational-sentimentala si ca ai sti 100% care este sensul vietii acestei existente efemere, relative, trecatoare, limitate spatio-temporal. 🙂

  7. @Renata

    O, dar niciodată nu refuz o ceartă bună! 😆

    Sigur că sunt inconsecvent. Tu nu ești inconsecventă când pe de o parte ne prezinți minuțios și detaliat diverse proprietăți ale unor substanțe iar pe de alta ne spui că Nono poate vorbi? 😛

    Cred că putem cădea de acord că omul are doi poli: unul rațional și altul afectiv (și prin extensie: emoțional, estetic etc). Adică, spus în termeni mai largi sau mai generali, omul este gândire și simțire. Și nu-i putem reprezenta pe amândoi în cap, că atunci n-ar mai fi poli; așa că creierul este sursa gândirii și inima sediul iubirii.

    De altfel, nu fără temei: căci rațiunea e asociată cu comunicarea și procesarea de informații, în timp ce iubirea este despre a dărui și a primi. Iar la nivelul capului avem urechile și gura, prin care receptăm și transmitem informații structurate în cuvinte și fraze coerente, comunicând astfel cu cei din jurul nostru; pe când la nivelul pieptului, sânii mamei îl alăptează pe pruncușor. Și când te întâlnești cu cineva drag pe care nu l-ai văzut de mult, nu îți lipești fruntea de a lui, ci îl strângi la piept. Pieptul (inima) este sediul afectivității.

    Și dacă creierul, cu sistemul lui nervos, este regele, atunci inima, cu vasele ei sanguine, nu poate fi altceva decât regina. Și ce sens are o viață fără regină?

    Sigur că, biologic vorbind, tu ai dreptate: creierul este suveran. Și poți trăi foarte bine cu inima altuia, sau poate chiar fără inimă, după cum se spune în popor despre oamenii haini – că sunt lipsiți de inimă. Dar dacă nu iubești pe nimeni și nimic, nici măcar o floare, nici măcar un pisic, nici măcar o rimă albă sau un răsărit de Soare, și dacă singura ta rațiune de a te trezi dimineața și de a merge la muncă este hashtagul #rezist, atunci ce sens mai are viața respectivă?

    Castelul tău de gheață l-am cunoscut, Gândire:
    Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit,
    De noi răsfrângeri dornic, dar nici o oglindire,
    În stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.
    Am părăsit în urmă grandoarea ta polară
    Și-am mers, și-am mers spre caldul pământ de miazăzi,
    Și sub un pâlc de arbori stufoși, în fapt de seară,
    Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri.

    Sub acel pâlc de arbori sălbateci, în amurg,
    Mi-ai apărut-sub chipuri necunoscute mie,
    Cum nu erai, acolo, în frigurosul burg,
    Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie!

    Sub înfloriții arbori, sub ochiul meu uimit,
    Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,
    Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit
    Se revărsa divinul în luturi pieritoare.

    Și de asta, dacă din punct de vedere biologic creierul este cel mai important organ al lui homo sapiens – discutat în prima parte a textului meu, când trecem la ființa umană, inima devine centrul. Pentru că omul nu este doar biologie și comunicare; este și iubire, este și muzică, este și vis, este și artă, este și cântec. Interesant, nu-i așa, că Biblia pune accent pe toate aceste valențe din urmă?

    Deci da, trecând de la sensul propriu din prima parte la cel figurat din partea secundă, sunt inconsecvent. Dar ce-i iubirea, dacă nu o completă și stupefiantă inconsecvență logică? 🙂

    Apropo de textul biblic, am descoperit ceva interesant, sper să scriu în curând.

  8. Iosif, cred că da. Cred că fiecare dintre noi, înainte de a ne naște, suntem întrebați dacă vrem să venim în cutare dimensiune spațio-temporală. Și cred că fiecare își alege dimensiunea dorită. Problema e că mai toți care sosesc aici încep să se plângă de alegerea făcută. 🙂

  9. I0 as zice mai degraba ca mai toti suntem perfecti, inocenti la nastere, însa în cei 6-7 ani de acasa, parintii ne-au format, programat, limitat si îngradit gândirea prin legi, obiceiuri si traditiile culturale personale, în functie de spatiul si timpul în care am constientizat si perceput existenta, iar mai târziu, scoala si societatea si-a pus amprenta pe ratiunea noastra, conditionând si determinându-ne comportamentul prin legi, formule, sisteme si decrete legislative relative, facute de oameni interesati, materialisti, egocentristi, limitati, muritori de rând, care sub acoperirea acestor legi ale “faradelegii”, manipuleaza masele dupa bunul lor plac, considerându-se dumnezeii planetari nedând socoteala nimanui de erorile si crimele savârsite intentionat si constient, (ne)oameni al caror interes este doar posesivitatea materiala, ignorând partea esentiala, vitala, atemporala, sentimentala a Sufletului.

  10. Frumoasă poezia lui Ion Barbu!
    Mai mult nu comentez. 🙂

  11. Cică „Renata are dreptate”, zice o voce feminină din culise.

    Conspirația femeilor fără suflet împotriva bărbaților inimoși.

Leave a Reply