Bloguri fără comentarii

Unde se duc blogurile când mor? Pe Facebook, zice Dorin Lazăr. Și zice bine.

Am văzut oameni inteligenți, care aveau bloguri unde scriau articole cu miez, renunțând treptat să mai scrie pe blog (sau ajungând s-o facă din haști în paști) și mutându-se pe Facebook. De ce? Cred că din două motive.

Primul motiv este dat de comoditate (sau, mai pe șleau, de lene). Este mai simplu și mai ușor să postezi ceva pe Facebook decât să scrii ceva pe blog. Până și formularea atestă acest lucru: pe blog de obicei scrii, pe Facebook de obicei postezi. Scrisul implică niște chestii. Trebuie să setezi corect dimensiunea fontului. Să-ți structurezi corect ideile. Să ai grijă cum aranjezi paragrafele în pagină. Să fii măcar cât de cât atent și la formulare. La unde și cum pui link. După care, să gestionezi reacțiile, adică comentariile la acel articol. Iar blogul îți cere și el nițică atenție. Trebuie să plătești domeniul și găzduirea, să ai grijă să nu se viruseze, să-i faci un backup din când în când. Pe Facebook e mai simplu: scrii câteva rânduri, tastezi Enter și aia e. De aspectul vizual al textului produs de tine și de întreținerea platformei pe care l-ai scris se ocupă Facebook. Iar calitatea textului nici nu prea mai contează. Este ca și cum, simplist spus, ai fi politician și ai alege să locuiești într-o vilă gratuită pusă la dispoziție de către stat în loc să stai în casa ta și să plătești facturi.

Al doilea motiv este traficul. Pe blog trebuie să ți-l procuri singur. Și nu-i așa de simplu. Chiar dacă ai un număr de prieteni virtuali cu care mai discuți, chiar dacă ei știu că ai publicat un articol nou (pentru că de exemplu s-au abonat într-o formă sau alta la blogul tău), aceștia trebuie să facă efortul de a intra explicit la tine ca să citească ce-ai scris. Pe când pe Facebook deja sunt, iar Facebook le bagă în față postarea ta fără ca tu sau ei să faceți vreun efort. Așadar, al doilea motiv ține tot de lene sau comoditate – de data asta inclusiv a cititorilor tăi.

Aici mai e de notat că Facebook mizează și pe alte elemente psihologice decât lenea pentru a-și asigura succesul. De exemplu, dacă te apuci să scrii pe blog un articol în care demonstrezi că 99% dintre cititorii tău sunt proști – și dacă ai și dreptate -, cel mai probabil vei rămâne fără 99% din cititorii tăi.1Ceea ce probabil n-ar fi un lucru rău, dar poate fi perceput ca dezavantajos. Că oamenilor nu le place adevărul atunci când acesta intră în conflict cu orgoliul personal și stima de sine. Pe Facebook însă nu ai problema asta, deoarece algoritmii Facebook îl țin pe fiecare în bula lui – și astfel pe toată lumea pe Facebook. Dacă îți plac pisicile dar nu-ți plac câinii, Facebook va avea grijă să-ți arate multe poze cu pisici și să nu te expună la poze cu câini. Și astfel toată lumea-i fericită. Problema aici este că trăind într-o bulă și nefiind expus la alte opinii, nu vei evolua și vei ajunge să băltești.

Bine, chestia asta se vede și pe unele bloguri, unde blogărul A intră la blogărul B doar ca să-i spună „Doamne, ce articol mișto ai scris!” – echivalentul lui „Ce frumos îți șade cu rochița asta superbă!” de pe Facebook, după care blogărul B intră și el la blogărul A și-i întoarce complimentul, și totul e așa, o prieteneală virtuală în cerc, de nu vezi nicăieri un punct critic, doar aprobări peste aprobări, cam ca în cerurile literare, iar atunci când totuși vine cineva care își exprimă o obiecție sau lasă un comentariu ce iese din norme sau protocoale gazda rămâne siderată și-l cenzurează. După cum și pe Facebook găsești discuții în contradictoriu care pot fi chiar constructive. Dar Facebook-ul este special construit pentru a-ți servi, la modul general vorbind, ceea ce îți place să consumi, menajându-ți cât mai mult sensibilitățile.

Și manipulându-te. Pentru că, desigur, poate cea mai mare problemă cu Facebook este că-i gratuit. Iar atunci când platforma pe care activezi nu-ți percepe nicio taxă, înseamnă că nu ești un client al ei, ci o simplă marfă. Cam ca în bancul cu calul care se întoarce seara de la plug, intră în grajd, se așează obosit pe fân și porcul de vizavi începe să facă mișto de el: „Bă calule, tristă viață mai ai! Toată ziua te muncește stăpânul ca pe sclavi. Stai în Soare cât e ziulica de lungă, tragi la arat sau cari saci în spate, iar când vii seara acasă nici de mâncat nu-ți mai arde. Pe când eu, trai pe mălai: mâncare bună, apă – de trei ori pe zi, stat la umbră, și nu mă pune niciodată nimeni să fac nimic.” La care calul se uită cu atenție la porc și-i zice: „Mă, da’ tu parcă nu ești porcul de anul trecut!” În lumea asta, totul are un preț.

Dorin ne face o scurtă istorie2Chestie la care înțeleg că-i priceput, el având și un podcast de istorie. a blogosferei mioritice, de la aparițiile ei până în prezent, și conchide cu concluzia3Deși el zice ceva mai încolo că n-are nicio concluzie. că acum e momentul să-ți faci un blog și să-i închizi comentariile. Cu deschiderea blogului sunt absolut de acord, v-o recomand la rândul meu. Și totuși, de ce să-i închizi comentariile?

Pentru că „blogul ar trebui să redevină un loc de polemică – și cea mai bună polemică nu are loc în secțiunea de comentarii, ci prin răspunsuri articulate pe bloguri personale”, zice Dorin. „După zece ani de brainwashing politic pe Facebook, comentatorii de calitate au devenit mult mai ezitanți în contribui, și un comentator oribil poate să strice pentru totdeauna apetitul pentru exprimare în public a unui blogger începător.” Pentru că oamenii din comentarii coboară nivelul discuției la cel de pe rețelele sociale. Și pentru că blogul nu e locul unde să creezi o comunitate.

Încerc să-i înțeleg argumentele. Pe de o parte, este adevărat că unele comentarii pot fi mult sub nivelul articolului.4Relația clasică autor – cititor implică o hrănire a celui din urmă de către primul, care deci are o incidență asupra lui. Nu întotdeauna și pe bloguri, unde mulți cititori sunt la rândul lor autori. Pentru a le înlătura, ai putea recurge la un filtru, deși între politicile de moderare și cenzură este o demarcație foarte fină, iar mie ideea de cenzură îmi repugnă. Apoi, ce filtru ar putea fi acela? Dacă permiți doar comentarii la subiect nu rezolvi nimic, deoarece poți avea comentarii la subiect perfect idioate. Iar dacă filtrul este unul personal, la modul că ștergi ceea ce consideri tu stupid, atunci, oricât de genial sau înțelept ai fi, tot nu vei avea un filtru perfect, deoarece filtrul tău subiectiv îți va reflecta propriile imperfecțiuni.

Sugestia lui Dorin ar putea fi asimilată unui suis-generis astfel de filtru, dar care nu se bazează pe afinități proprii, ci pe o observație statistică. Cei care vor să comenteze la articolul tău sunt obligați să o facă pe blogurile lor. Asta îi exclude automat pe cei care nu sunt suficient de destupați cât să poată ține un blog. Iar dacă totuși se mai găsesc proști cu bloguri, măcar vor abera pe blogurile lor. Cum de exemplu fac eu acum, în replică la articolul lui. Deci într-un fel are sens ce zice.

Pe de altă parte, poate nu vrei să scrii un articol pentru fiecare comentariu pe care l-ai lăsa undeva. Și poate că o discuție împrăștiată pe 10 bloguri va fi mai greu de urmărit de către un cititor aterizat pe unul dintre ele, fără un sistem de coagulare sau de notificare reciprocă. Fără linkuri între acele bloguri. Linkurile sunt ca autostrăzile între două orașe; în lipsa lor, orașele sunt izolate. Iar în lipsa comentariilor, nu ai voie să vinzi nimic într-un alt oraș, ci doar să cumperi.

Dorin spune că nu-și dorește comentarii pe blog, dar a uitat probabil că platforma pe care o folosește nu are suport pentru comentarii. Când a renunțat la WordPress în favoarea CMS-ului pe care îl folosește acum, a observat că acesta nu are și cod pentru comentarii. A scris atunci că comentariile rămân ca posibilă temă de viitor, după ce eventual va găsi o modalitate convenabilă de a le implementa. Între timp, s-a obișnuit fără ele și îi place așa. Și chiar dacă el susține că oamenii sunt cei care aleg tehnologia dorită și nu invers, iată că tocmai tehnologia este cea care l-a făcut pe el să respingă comentariile, după cum bine afirma George Damian. Și chiar dacă eu îi răspund aici lui Dorin printr-un articol, în lipsa unui sistem de gestiune a comentariilor nu știu nici măcar dacă va primi un semn-bak cum că cineva i-a pus link.

Însă dincolo de toate acestea, soluția cea mai simplă la niște comentarii (sub)mediocre rămâne să le ignori sau să le asimilezi ca atare. Fie ca autor de blog, fie ca cititor. Cu ce-ar fi mai bun un blog care nu afișează niciun comentariu față de un altul plin de comentarii pe care Dorin alege să nu le citească? Ambele au același conținut în articol. Dar al doilea blog are și comentarii. Dacă nu vrei să le citești, sari peste ele – și ești fix ca în situația primului blog. Iar dacă vrei să le citești, ai putea descoperi, uneori, comentarii cu miez. Sigur, depinde și de blogul în cauză. Pentru că Dorin, deși zice că trebuie să scrii din plăcere și că blogul este o formă de expresie și nu o afacere, are nu mai puțin de două linkuri, pe cuvinte diferite, către blogul lui Zoso – despre care afirmă că-i singurul care-a rămas în picioare. Dacă tot le ia pe cele mai populare, nu mi-e clar de ce-a sărit peste cel al lui Cetin, care-i la fel de vizitat.

N-o să-mi închid comentariile. Dar, cine știe, poate o să-mi fac un blog nou, pe care să-l folosesc doar pentru reacții la articolele scrise pe bloguri ca ale lui Dorin, care nu mă lasă să comentez. Sau să creez o rubrică specială pentru așa ceva? În sfârșit, mă opresc aici, pentru că deja am ajuns la 1700 de cuvinte trecute fix, număr la care am pierdut-o chiar și pe Nostratella – care zicea că-i plac articolele lungi.

bârna din propriii ochi

10 Replies to “Bloguri fără comentarii”

  1. Eu zic că blogul e un loc unde poți crea o comunitate, mai degrabă decât pe FB și alte asemenea. Depinde și ce comunitate îți dorești: cantitativă sau calitativă. Vrei adulatori care să biscuiască la orice prostie de-a ta sau oameni cu păreri personale și spirit critic.
    Dar un blog cu comentariile închise… ăla deja presupune doar autor și cititor. Îți dai seama că scrisul „autorului” trebuie să fie de o calitate excepțională. Să te țină în priză și totuși tăcut pe tine, cititorul. Știu puține bloguri de felul ăsta, nici n-am citit km de blogăreală, e drept, dar sigur domnul Lazăr nu se află printre cei scriitori.
    Blogul a născut în producătorii lui ideea că dacă scrii exact cum vorbești e de bine. Ce-ți iese pe gaura minții direct prin gură bagi în tastatură și ăla e blogul.
    Nu e chiar așa. E mai complicat. E ca la teatru: să fii firesc, natural când joci nu presupune doar o formă de sinceritate și spontaneitate. Ca să fii firesc pe scenă ca în viață, muncești de-ți sar capacele. Asta după ce, se înțelege, ești înzestrat cu talent.

  2. > Depinde și ce comunitate îți dorești: cantitativă sau calitativă.

    Asta nu-mi e nici mie foarte clar, ce înțelege el prin bloguri, că articolul lui e mai degrabă o retrospectivă a blogurilor vizibile, cu trafic. Sigur că în general e preferabil să ai cât mai mulți cititori. Dar poate există un prag de la care numărul sufocă calitatea. Manelele au întotdeauna public.

    > Dar un blog cu comentariile închise… ăla deja presupune doar autor și cititor.

    Sau, dacă vrei asta, ai putea scrie o carte. La care nu există interacțiune, cei care vor să-ți răspundă o pot face în cărțile lor. Blogul aduce în plus față de carte un element de interactivitate, care sigur că-i benefic, pentru că dezvoltă și nuanțează comunicarea până atunci unilaterală. Dacă tot vrem să comunicăm – iar a scrie o carte e tot o formă de comunicare -, de ce să n-o facem într-un mod care să fie mai bogat, mai viu, mai complex? Ori închiderea comentariilor înseamnă să arunci la gunoi exact punctul forte al unui blog, transformând blogul într-o carte inertă. Blogul poate fi și aia, dar poate fi mult mai mult.

    > dar sigur domnul Lazăr nu se află printre cei scriitori

    Depinde și cine-s cititorii, nu doar cine-i scriitorul. Unii elevi se chinuie să-l înțeleagă pe Einstein, alții pe proful de fizică, alții pe colegul de clasă care-i mai bun decât ei. 🙂

    > Blogul a născut în producătorii lui ideea că dacă scrii exact cum vorbești e de bine. […] Nu e chiar așa. E mai complicat.

    Când am scris prima dată pe un blog, am constatat că mă exprim aiurea, că am un limbaj foarte contractat, că mă forțez. Să mă exprim fluid, natural, coerent și plăcut părea atunci cel mai greu lucru din lume. 🙂

  3. Zâno! mai dă-o naibilui de treabă.

    Că să nu-mi zici că ți-ai ”tras” blog doar pt a’ți crea o comunitate pt tine. Chiar atât de singură să te fi simțit? Nu cred. Anyway, și pân’la urmă… ce comunitate’i aia cu 3, 5 sau 7 pulifrici decât maeștri comentatori. Mă leși?! Or fi o gașcă,da! Ș’atât. Nimic mai mult, zic. Mă rog, fiecare cu percepția lui. Și btw, că tu ți-ai asumat rolul de persoană publică… bravo ție. Chapeau. Ba am auzit că ți-ai fi dat și nr de tlf cu nu știu ce ocazie. Gizăs! mai zici că io’s nebună! Dar mno, cum naiba poți fi sigură cvu cine ai de-a face. Tu’ți pui sufletul pe tavă, te pui răboj cititorilor tăi… iar în spatele unui nick poate fi oricine. Criminal, violator, pedofil, pervers.. whatever. Nu mi’o băga pe aia cu… știi, păi are blog și l-am simțit ok! Serios?!

    „Prefer să fiu ultimul om, dacă a fi om, înseamnă să fii ca ceilalţi.” dixit Cioran. Hm.

    So, nici eu n-am citit vr’un ceva km de blogosferă.(nici facebuce nu servesc) Iar cele nou apărute, nu cadrează cu ceea ce spui tu în ultima parte: responsabilitate, spontaneitate, sinceritate, muncă muncă și iar muncă. Mesajul e ok, chiar foarte bun. Dar-cu tristețe o spun- rămâne doar un… deziderat elocvent; de pus în ramă. Also, rămân pe veci fana articolului bine scris, cu ceva schepsis și care te pune la căldura meditației. Mda. Ș’atunci… ce-ar mai fi de spus? Aplaud în liniște. Atât. Ca la teatru, vorba ta.

    Băgatul limbii în curul autorului, nu mă coafează. În general când îmi place un articol, nu mă bag în samă, comentând vrute pulării. Pupiciii, inimioarele, cunilingusul blogosferic îmi dă o stare de greață de nedescris. Privind oarecum în urmă, păi.. Azi?

    Azi, blogurile sunt stăpânite de moftangii.
    De moftangioaice ca să fiu mai prețioasă și mult mai precisă.
    Moftangioaice însingurate și triste, vai mama lor, ce nu mai au de multă vreme o viață reală. Au devenit doar niște urâte! și nește nedorite de nimeni. De ce? Eu știu, dar… Or afla și dânsele. Sper

    Și cum Lumea virtuală, hm… pare a fi șansa lor… ata ete!
    Go for it doamnelor! Mai urâte de atât, oricum nu se poate.

  4. Presupun că i te adresezi Renatei. Orișicum, a comenta pe bloguri nu înseamnă a-i face sex oral autorului – decât dacă nu prea ai ce spune în plus pe subiect.

  5. Mă, Stello, io și încă câțiva (acuma-s morți, bieții) ne-am făcut bloguri după ce am stat pe un site creat special pentru noi (nu intru în amănunte, povestea-i lungă) care a fost hecărizat și desființat.
    De ce mi-am făcut blog, nu știu exact, dar știu ce beneficii mi-a adus. Niște scriitori au citit ce zic acolo și ne-am împrietenit în real. Datorită lor m-am hotărât să scriu primul roman, apoi al doilea și al treilea. Apoi niște povestiri (prin antologii). Mi-a ieșit treaba asta. Mi-am dovedit că pot. Acum blogul e o reminiscență de hobby, să zicem. Mai dau din dește pe tastatură. Mai schimb o vorbă cu câțiva oameni p-aici. Nu-mi pasă cât de puțini au rămas, că pot să stau și nebloguită, am stat un an.

  6. Aldus, nu știu ce scrie Lazăr în general, am citit linkul de la tine. Nu te…capacitează cu stilul lui. E plictisitor.

  7. renatoooo, în puii mei! păi io ce naiba am spus?

    și stai liniștită, (îți) știu povestea. și tocma aia ziceam…
    cât despre morți… veni-va la toți momentul ăla; și ne’om întoarce-n spre zări, urmărind cum coboară-n galop hergheliile apocalipsei. ElZap a spus-o mai bine.

    Nu sunt nici rău, nu sunt nici blând
    Nu m-am târât, n-am pizmuit,
    Am fost şi sunt un biet smintit
    Care visează chiar mergând.
    elzap
    …….
    btw, adevărăciune de scriitură

  8. @Nostratella

    Ți-am recitit comentariile, că am avut mai mut timp.

    > Tu’ți pui sufletul pe tavă, te pui răboj cititorilor tăi… iar în spatele unui nick poate fi oricine. Criminal, violator, pedofil, pervers.. whatever. Nu mi’o băga pe aia cu… știi, păi are blog și l-am simțit ok! Serios?!

    Să zicem că eu aș fi un astfel de violator. Renata scrie cu nume și prenume. Noi ne citim și comentăm unul pe celălalt. Eu știu unde locuiește și unde lucrează ea. Și care-i faza? De aici rezultă că eu o să doresc să merg în București s-o pândesc la miez de noapte? De ce aș face asta? Și chiar dac-am fi concitadini: de ce aș prefera o victimă cu blog în locul uneia fără blog? Faptul că știu cum o cheamă și unde locuiește – lucruri pe care ea „s-a hazardat” să le facă publice – îmi conferă un avantaj special? Sau o face pe ea mai vulnerabilă decât celelalte femei despre care știu unde locuiesc și lucrează, femei din real life, poate mai aproape de mine și mai ușor de dus de nas? Sau decât o persoană publică? Cu ce o expune mai mult faptul că a ales să folosească numele real pe blog?

    > Azi, blogurile sunt stăpânite de moftangii.
    De moftangioaice ca să fiu mai prețioasă și mult mai precisă.
    Moftangioaice însingurate și triste, vai mama lor, ce nu mai au de multă vreme o viață reală. Au devenit doar niște urâte! și nește nedorite de nimeni.

    Păi poate și-au făcut blog tocmai în speranța că vor da pe net de un prădător sexual. Sau că va da el de ele. Și totuși, se pare că nu prea au noroc. 😆

    > Also, rămân pe veci fana articolului bine scris, cu ceva schepsis și care te pune la căldura meditației.

    Meditația nu este o căldură, meditația este un foc. Tu nu cauți articole care să te ardă, tu cauți articole care să îți confirme propriile convingeri și prejudecăți. Adică, să fie ceva așa, comod, confortabil și călduț. 🙂

  9. Ha!
    Lotus, off-the-record: te bagi în ceva ce te depășește.

    1> cine se scuză se acuză! (?)
    2> cine acuză, se scuză, și pe cale de consecințăăăăă….
    3>wha’s that supposed to mean?! ai scris tu vreodată ceva care frige? A! da, articolul ăla cu matematica încă mă pârjolește. Îmi și venea să te-ntreb atunci dacă ți-ai luat capacitatea? 😆 Dacă da, felicitări. mai ai de muncă soro.

  10. Pentru a mia oară: zi-mi Aldus.

    Deci hotărăște-te: sunt un prădător sexual, sunt o bagaboantă cu blog, sunt o casnică bătrână, sunt o floare, sunt un Aldus, ce sunt până la urmă? Că unele identități par să intre în contradicție cu altele. Da’ cu toate astea, mă bănuiești c-aș fi câte ceva din fiecare. 😆

    N-am zis că scriu eu articole hot. Am zis că asta cauți tu, chestii călduțe, conform propriilor declarații. 🙂

    Da’ dacă tot îți place să întorci lanterna, întoarce-o și spre tine și zi-mi când îți faci un blog pe bune. Adică public. În care da, să scrii cu pseudonim, că nu te obligă nimeni să-ți dai CNP-ul la intrare pe propriul tău blog.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *