Cuvântul mit comportă două sensuri. Unul original, de fabulă, legendă, povestire fantastică ce condensează în rândurile ei simboluri profunde, motive universale și înțelesuri esoterice sau cel puțin atemporale. Și altul nou, suprapus peste acesta, cu conotații peiorative, de născocire sau zvon ce s-a dovedit a fi fals. Când vezi un titlu ca „Zece mituri despre slăbit”, știi că e vorba de al doilea sens.
Al doilea sens pleacă de la o premiză modernă, conform căreia folclorul, basmele, religia, metafizica, sacrul sunt simple plăsmuiri ale înaintașilor noștri naivi. Mai mult, conform aceleiași perspective, aceste plăsmuiri nu au niciun sâmbure de adevăr în ele. Sunt doar povești. Chestii pe care cei neșcolarizați le cred adevărate. Mituri. Dacă ești un om modern, poți foarte bine să scrii că sufletul păsării Phoenix deveni una cu pământul, care înghite tot ce i se dă, și că el se rostogoli,
amestecîndu-se cu praf și noroi, spălat de ploi și îmbrăcat de întrebările țărînii iar, pînă cînd se făcu mare din nou, departe, într-un alt loc și în alt timp.
Vîntul, înduioșat de atîta putere, suflă peste plămădeala nouă din jurul bobului de conștiință cu urmă de suflet în el și îl făcu, după forma întipărită în bob, pasăre la loc, mai mîndră și mai frumoasă decît fusese.
Dar dacă refuzi cel de-al doilea înțeles al cuvântului mit, vei observa că elementul central din legenda păsării Phoenix este focul. Nu pământul (noroiul), nici aerul (vântul) și nici apa, luate simultan sau cumulativ, ci exclusiv focul, prin puterea lui de transformare. Focul care arde pământul rece și inert, transformându-l în căldură și energie. Focul care ne este accesibil nouă, oamenilor, doar pentru că un titan l-a furat din Olimp și ni l-a dăruit. Titan pedepsit, la rândul lui, să fie veșnic chinuit de o pasăre. Focul care întotdeauna își îndreaptă flăcările spre cer.
Cu ajutorul focului, alchimistul preschimbă fierul în aur. Prin intermediul focului, omul face translația de la condiția de muritor la cea de zeu. Și da, purificată de foc, noua pasăre Phoenix nu doar că poate zbura, ci chiar atinge piscuri mai înalte. Este o poveste a transformării, nu a suferinței. A înălțării, nu a prăbușirii. Doar că, pentru a te putea înălța cât mai sus, trebuie să arzi în prealabil tot ceea ce te ținea până atunci legat de sol. În cazul păsării Phoenix, un motiv suplimentar poate fi și ciclicitatea temporală, concept fundamental al metafizicii indiene.
Ajungând în punctul în care aceste conexiuni încep să îți danseze ca niște flăcări jucăușe prin fața ochilor minții, începi să te întrebi dacă nu cumva ai trecut prin viață ca geamantanul prin gară, absent nemotivat la toate învățăturile esențiale ale omenirii, prea absorbit de zgomotul de fond al modernității. Și îți dai seama că ar cam fi cazul să te apuci să lecturezi, fie și la bătrânețe, lucruri ce altădată li se citeau copiilor la gura sobei. Legende. Povestiri. Și mituri.
Știți cumva de unde ar trebui să încep?
Nu te contracarez cu nimic, ai drept la orice opinie separată, contrară, ironică, chiar și identică – se mai întîmplă.
Primesc orice.
Iar cu mitul renașterii din propria cenușă nu am nimic, așa cum am cu cel al jertfei supreme pentru creație (vezi Ana lui Manole, pe care încerc din răsputeri să o scot din zid, probabil nu ne citeam pe vremea aia).
Doar am stilizat maxim o idee, păstrînd esența într-un singur cuvînt, prin sugerarea faptului că focul e interior.
Înțeleg și de ce nu e ok din punctul tău de vedere și îți știu deja încăpățînarea cu care aperi lucruri fixe.
Pe textul meu însă mi-l consider unul mobil, scris dintr-o suflare negîndită și nepretențioasă literar pe care nu prea înțeleg de ce te-ai supărat așa tare, exceptîndu-mi netradiționalismul.
Dar nu m-am supărat. Nu-i cu supărări aici. Și nici cu examene. Mai ales la un subiect atât de frumos, cum e filosofia.
Mitul Meșterului Manole se regăsește și la alte popoare. Uite două interpretări:
Ana este femeia interioară a lui Manole. Depozitara celor mai înalte trăiri, aspirații, idealuri ale lui. Morala fiind că trebuie să pui suflet în ceea ce construiești.
Bărbatul este dur și arid. Bărbatul poate distruge, dar fără femeie nu poate crea. Bărbatul doar plantează semințe. Ca să rodească, ele au nevoie de un sol fecund, matern, feminin. Altfel, se vor usca mereu. Bărbatul fără femeie este steril.
E o metaforă acolo, nu o crimă. 🙂
Legendele Olimpului și Legendele Dolomiților. Eu cu astea am început, pe la 8 ani, cred. 🙂
Legenda Meșterului Manole m-a fascinat și pe mine. Prima oară mi s-a părut de o cruzime desăvârșită și m-a înspăimântat. Apoi am ajuns la sensurile mai rafinate și mai constructive, cum ar fi că arta cere sacrificii, că trebuie să pui suflet în ce faci si așa mai departe.
Azi, când trec pe lângă Mânăstirea Argeșului și văd puhoiul de lume din curtea bisericii, realizez ce copywriter bun ar fi fost Meșterul Manole!
Evident că fără suflet totu-i sec și arid. Sau rațional si logic și sec și arid.
Dar suflet propriu, nu pe al altcuiva.
Deși e deja cunoscut că înaintașii noștri erau experți în jertfe inutile de copii și femei la propriu, ca să te-miri-ce, cred că le-a fost teribil de ușor să le transfere și în ceea ce numim azi cultură.
Revenind la mitul de față, nu cred că, de exemplu, trupa Phoenix a trecut printr-un incendiu ca să aibă dreptul moral la această denumire, deși nu știu cum și l-au ales, din cîte-mi aduc aminte l-au mai schimbat pînă s-au stabilit la el.
Iar miturile și legendele lumii în care locuim sînt bun comun, nu (mai) sîntem scribi, să le transcriem. Avem, legal și literar, dreptul la adaptarea sau interpretarea lor.
Observ singură ca am folosit cuvîntul “drept” în ambele paragrafe. Probabil insuflat de apărarea mitului original stricto sensu, susținută de tine. Dar așa mi-am trăit eu una dintre renașterile ciclice personale și nu mă simt “vinovată” că mi-am expus starea. Cel puțin n-am sacrificat o altă ființă vie 🙂
@Renata
Cu Legendele Olimpului am și eu amintiri vagi din copilărie, dar acum cred că ar fi cazul să le revăd. De Legendele Dolomiților nu știam. Mersi. 🙂
@Issabela
Ana e sufletul lui Manole. Ceea ce trebuie el să pună în construcție, sau, dacă vrei, să sacrifice. Sufletul lui Manole e personificat. Îl cheamă Ana. Nu îl cheamă nicăieri, ci așa se numește el! 🙂 La fel cum nici Ileana Cosânzeana nu este un personaj real, ci doar un simbol. Un ideal al personajului principal, Făt-Frumos. Că asta e orice poveste cu Făt-Frumos: un itinerar al eroului, o cale inițiatică a devenirii lui ca bărbat. Nu există în tot basmul alt personaj decât Făt-Frumos; orice alt personaj e un simbol. Ce trăsături are Ileana Cosânzeana? E frumoasă și altceva?… Nici măcar nu scoate un cuvânt în toată povestea. Până și zmeul e un simbol – al pornirilor inferioare pe care eroul trebuie să și le depășească sau sublimeze. Ca să devină erou. Zmeii sunt proprii noștri demoni. Ilenele Cosânzene sunt propriile noastre vise sau idealuri. Iar povestea e drumul realizării lor, prin auto-depășire.
Uite, ar trebui să mă apuc să citesc și basme!
Trupa Phoenix. Trebuia să treacă printr-un incendiu pentru a purta acest nume? Nu cred. S-or fi raportat la semnificațiile focului și ale renașterii. La ideea de foc. Dacă te uiți mai sus, nici în pagina asta nu există vreun incendiu propriu-zis. Nu mi-a luat foc casa și nici blogul când am scris acest articol. Apare doar cuvântul foc, adică ideea de foc. La tine în schimb, apar cuvinte ca: apă, pământ, noroi, vânt. Adică, tu introduci alte simboluri în locul focului.
Interesant este că și pământul udat de apă poate fi fecund, și mă aștept să găsim o mulțime de mituri ale primăverii.
Ce este un mit? Un bob de înțelepciune care a trecut proba timpului. A încerca să modifici un mit e ca și cum ai încerca să modifici un proverb. Nu se poate. Tot ce ți se cere este să-l înțelegi, adică să reușești să extragi esențele din el.
O observație de 1000 de puncte, Aldus: ”Ce trăsături are Ileana Cosânzeana? E frumoasă și altceva?… Nici măcar nu scoate un cuvânt în toată povestea. ”
Nici măcar nu scoate un cuvânt… Mai că-mi vine și mie să recitesc basmele!
Basmele sunt superbe. Am început cu Prâslea cel voinic și merele de aur. Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte , plină de semnificații și înțelepciuni deasemenea. Comori.
Tu și toți aveți o dreptate frumoasă.
Dar, Aldus, am zis de la-nceput că e o stilizare. Extrapolare, dacă vrei.
Am mai pomenit și de interpretare și adaptare. Totul, înțeleg, se reduce la faptul că, fiind tabu basmele și miturile, nu ar fi trebuit să îmi permit, spui tu. Iar eu cred că se poate.
ha!
nu esti tu cel mai prost
Anyway.
Hai că te’ai scos. Cumva.
Şi nici că mirarea’i prea mare. Orişicât.
Că la ce faună ţi’ai tras p’acili şa.. ”ataete”; ai cam înfrânt, soro!
Zombi.. xenofobi.. homofobi…sunt în mediul aici.
De la prostia ta la.. via imbecilu’ marinănică, e fix preţ d’un zar:1-1, poartă’n casă, if you know.
Şi da. Mă fac muci că v’aţi pus în gând să’l educaţi. ha ha
Păi prostul oricâtwe diploame’ar avea, tăt prost rămâne, soro.
Succesuri.
Abia aştept ş’un pedofil la tine pe blogul ăsta dăcât cultural.
Ori poate vr’un criminal.. puşcăriaş-de ce nu? …
whatever
Dă-te’n pana mea de prost!!!!!!!!!!!
Începe cu sfârsitul si poate vei descoperi începutul, sau…viceversa ! Tot un d(r)ac !
@renata
Poate facem șezătoare pe bloguri. 😆
@smaranda
Ai început pe la ce vârstă? Și câți ani au trecut de atunci? 🙂
@Cotelin
Se poate, sigur că se poate. Doar că nu întotdeauna se și reușește! 😛 Te hârâi acum. 🙂
@nostratella
Ai pană?
@Iosif
Mai bine sfârșesc cu începutul. Sau versaviță.
@Aldus, am trecut de faza că trebuie să fiu în acordul tuturor. Am fost și-n ea, recunosc, erau toate foarte bune și frumoase. În afară de mine, așa că am renunțat definitiv.
Hîrîie-mă liniștit 🙂
Totuși, nu de acord e vorba aici. E vorba de acel „ce-a vrut autorul să zică”. Dacă prinzi ce-a vrut autorul, poți rescrie fără să pierzi mesajul. Dacă nu înțelegi, poți strica detalii semnificative. E ca și cum ai exprima aceeași idee în mai multe feluri.
Nu știm cine-i autorul, dar eu zic că elementul central al mitului, ideea lui centrală, este focul transformator. Nu pământul, nu apa etc. Nu este un mit despre ceva pasăre măiastră diferită de porumbel sau vrabie, este un mit despre puterea focului.
@Aldus, “diferită de porumbel (…)”, recunosc că ești convingător, mult mai convingător decît în alte controverse 😁
Dac-o trec vreodată “pe curat”, o să țin cont 🙂
I-am scos numele din context. Nu sîntem la Mythbusters, pînă la urmă.
Șezătoare să fie, atunci!
În legenda păsării Ph… nu e doar focul personaj principal! E și pasărea. Curajoasă! Arde și renaște. Și nu vorbim aici doar de-o pârpolire, așa, ci de facerea scrum. 🙂
Lăsând gluma deoparte, miturile/legendele sunt explicații fantastice ale existenței/devenirii unui obiect, ființe, fenomen. Cum să-i fi explicat omului, în copilăria existenței lui, ce e focul, fără o legendă? Că el nu știa de reacții chimice, de combustie și alte prostii. Dar pe zei deja îi inventase.
Trupa Phoenix s-a numit inițial Sfinții. Dar ca să nu ia foc conducerea de partid și cenzura lui Gheorghiu-Dej și-au schimbat numele în Phoenix. Poate c-or fi luat ceva șuturi în fund de la politrucii vremii, i-or fi amenințat că vor fi interziși, desființați, și de-aia și-au schimbat numele, care le-a purtat noroc, fiindcă au fost extrem de longevivi.
Există orașul Phoenix, capitala statului Arizona. Nu știu dacă la înființarea lui administrativă cineva și-a pus problema dacă o așezare omenească are sau nu dreptul să se cheme așa. Există un fabricant de materiale pentru pictură cu același nume. Și o marcă de mașini de cusut… 🙂
@Renata, glumeam, nu susțineam acest punct de vedere ca altele :))
De trupă am citit și eu după, îmi plac mult, dar chiar nu știam de primul nume.
Cit despre oraș, ar fi ceva să fi ars vreodată din temelii, ceea ce nu-i doresc nici în trecut și nici în viitor. Sau mai degrabă or fi ars vreun trib de indieni înainte de a-și ridica metropola…