[ În rândurile de mai jos am încercat să traduc și adaptez un articol despre compromis de pe importanceofphilosophy.com. Linkurile și notele explicative îmi aparțin. ]
Compromisul este adeseori promovat ca o virtute.1Sau cel puțin ca o necesitate. De exemplu, profesorul de română din liceu ne spunea că în viață nu poți evita compromisurile. Dar ceea ce este pus de obicei pe un piedestal înalt în spatele unei perdele semi-transparente e un pachet cu două concepte net distincte, pe care s-a lipit aceeași etichetă. Primul concept vizează ajungerea la o înțelegere pe detalii aliniată la un principiu fundamental împărtășit de ambele părți, în timp ce al doilea concept presupune distrugerea ambelor seturi de principii de bază2Ale celor două părți. Ideea aici nu este atât că ambii „jucători” vor trebui să-și încalce principiile de bază (deoarece, după cum se va vedea ulterior, compromisul dintre moralitate și imoralitate este întotdeauna imoral, deci în realitatea doar partea morală este cea care abdică de la principiile sale), cât mai ales că principiile după care ei se ghidează se află într-o flagrantă și totală opoziție. în drumul către un punct de joncțiune ilicit3Sau, ca să fim în temă, compromis..
Primul concept, în care negociem niște detalii în conformitate cu un principiu de bază comun ambelor părți, poate fi numit tocmeală. Un exemplu îl constituie doi negustori care vor să schimbe între ei anumite produse. Principiul de bază este comerțul iar detaliile se referă la cât de mult din produsul X să fie schimbat pentru ce cantitate din produsul Y. Ambii negustori vor încerca să facă un târg bun, dar nu vor bate palma decât dacă obțin o înțelegere care le este avantajoasă amândurora. Acesta este modul de funcționare a piețelor și felul în care se stabilesc prețurile diverselor produse. Un alt exemplu: doi oameni care se decid ce film să vadă împreună. Principiul de bază este prietenia, iar detaliile sunt cum să-și exprime această prietenie.4Și nu merită un astfel de compromis toată aprecierea noastră? Tu vrei să te uiți la un film de acțiune, dar faci un compromis și te uiți la un film romantic, gen pe care ea îl îndrăgește mai mult; în acest caz sacrifici o parte din ego în numele principiului de bază al prieteniei dintre voi, urmând ca, poate data viitoare, să ți se întoarcă favoarea.
Al doilea concept, în care abdicăm de la niște principii de bază pentru a face un târg, nu se rezumă la o simplă negociere a detaliilor. Principiile de bază fie sunt urmate, fie sunt încălcate. Nu pot fi urmate pe jumătate sau pe sfert. Un exemplu l-ar constitui doi oameni care se decid dacă să recurgă sau nu la forță într-o anumită dispută. Principiul de bază după care se ghidează primul om este nonviolența. Principiul de bază după care se ghidează cel de-al doilea este că pumnul face legea. Între cei doi există o prăpastie insurmontabilă. Tot ca exemplu, ne putem gândi la cineva pus în fața unei probe de onestitate. Un om poate fie să spună adevărul, fie să mintă, reflectând fidel realitatea sau încercând s-o denatureze, dar nu poate să găsească o cale de mijloc. Orice compromis deliberat cu privire la modul în care alegem să redăm realitatea rezultă într-o falsificare deliberată a realității.5Iar aici avem situația inversă, în care sacrifici un principiu de bază în numele egoului. Sunt curios care dintre cele două sensuri este mai aproape de rădăcina etimologică a cuvântului „compromis”, dar nu am acum timpul și resursele necesare unei analize în această direcție. Interesant totuși de notat aici că un om compromis este sinonimul unui om corupt, viciat, pervertit, care și-a pierdut reperele morale.
Atunci când compromisul ne este înfățișat de unii drept o virtute, nu despre tocmeală este vorba. Asta ar echivala cu a te urca în amvon pentru a predica respirația. Nu, atunci când se vorbește despre calitățile pozitive ale compromisului, ceea ce se promovează de fapt este al doilea concept. Compromiteți totul și orice în numele „bunei înțelegeri”! „Buna înțelegere”6Sau, de exemplu în politică, așa-numita artă a negocierii. a fost urcată la rang de unic principiu de la care nu trebuie abdicat. Pentru suporterii compromisului, principiile după care se ghidează un alt om nu au nicio relevanță, singurul lucru important este ca el să fie dispus să le renege pentru a satisface așteptările mulțimii. Oricine este dispus să se compromită și să facă un târg, orice fel de târg, este demn de admirație.7Iar admirația e cu atât mai mare cu cât respectivul reușește să obțină niște aparente beneficii mai mari. La modul că toți trebuie să ne compromitem (în viziunea acestor oameni), dar uite ce vilă și-a tras cutare, uite ce funcție politică a obținut Xculescu etc! Faptul că acesta a trebuit să-și sacrifice sufletul pentru a accede la funcția în cauză trece pe plan secund, important e că „s-a scos”.
Răul constă în promovarea acestui tip de compromis ca fiind o virtute. Răul nu este vreo forță puternică pe care numai o forță luminoasă de mărime egală o poate anihila. Viața nu este o confruntare epică între uriașe forțe ale binelui și răului. Răul este impotent și parazitar.8La fel cum întunericul nu are o forță proprie și nici nu există prin el însuși, nefiind altceva decât absența luminii. Binele înseamnă să trăiești o viață înfloritoare. Răul înseamnă să găsești pe cineva care este bun și apoi să-l rupi în bucăți, sperând să obții ceva din piesele rezultate. Răul este incomplet. Nu poate supraviețui decât prin vampirizarea a ceea ce este complet. Fără bine nu există rău, iar răul există doar în măsura în care binele își permite să fie corupt, să fie compromis.
Când binele realizează un pact sau un compromis cu răul, cel care câștigă este răul. Printr-un astfel de compromis, binele nu poate decât să piardă; răul nu poate exista decât ca urmare a unui astfel de compromis. Când se încearcă un compromis între sinceritate și minciună, rezultatul este minciuna. Când se încearcă un compromis între dreptate și nedreptate, rezultatul este o nedreptate. Când se încearcă un compromis între rațiune și nebunie, rezultatul este nebunia. Când se încearcă un compromis între integritate și ipocrizie, rezultatul este un act ipocrit.9Cu alte cuvinte, nu există cale de mijloc între bine și rău, deoarece abaterea de la niște principii morale este chiar definiția imoralității, renunțarea la bine este chiar definiția răului.
Promotorii compromisului ca virtute urmează formula standard de promovare a unui rău la pachet. Ne prezintă primul concept, al negocierii pe detalii, drept un lucru evident bun, după care îl egalează cu cel de-al doilea concept, al distrugerii principiilor. Această strategie frauduloasă este o portiță de acces la relativismul moral – conform căruia orice sistem etic sau principial este la fel de valid ca oricare altul. Compromiterea unui principiu de bază înseamnă distrugerea acelui principiu, iar compromiterea unui principiu bun este rădăcina și sufletul răului.
Ok. Dar nu-nțeleg ceva, zici că “răul nu poate exista decât ca urmare a unui astfel de compromis”. Adică… nu există răul ca atare? Dacă nu există ca atare, cum ajunge în compromis?
Nu io zic, articolul tradus zice. 🙂 Dar încerc să-ți răspund.
Să zicem că am trăi într-o lume în care toți oamenii sunt înțelepți și nimeni nu face niciodată compromisuri morale. În acest caz, răul nu s-ar mai manifesta în lumea noastră. El ar exista doar ca posibilitate. Posibil să existe în alte lumi, dar în lumea noastră el nu ar mai prinde rădăcini. Lumea noastră ar fi una eminamente benefică, morală, divină, spirituală, cum vrei să-i zici. Răul există pentru că noi îi dăm curs. Este un rezultat al alegerilor noastre.
Interesanta abordare.
Am totusi o dilema. Daca am trai intr-o lume in care dualitatea bine-rau nu exista, putem spune ca al doilea aspect al compromisului este, de fapt, o alta negociere la nivel de virtuti?
Pana la urma, binele nu poate exista fara rau, pentru ca nu ar putea definit… Iar binele, sau ideea de bine cel putin, cred ca este foarte relativa. Asa ca as redefini putin al doilea aspect din articol. Nu binele se compromite, ci tu ca si individ. Sau cel putin imaginea (de sine) pe care tu o ai despre tine. Si atunci apare conflictul (interior).
Da, intre ceva ce e considerat bun, moral, virtuos etc, si lipsa acelui ceva, evident ca va pierde “binele”. Insa daca largesti sfera binelui, s-ar putea ca unele manifestari ale lui (sub forma de virtuti – de exemplu) sa dispara, sau sa fie privite ca simple lucruri, nu ca si valori morale supreme.
Dă niște exemple.
Pai, sa vedem.
In cazul cu exemplele directe de troc, cred ca situatia este clara. Adica tu ai un bun – sau o serie de bunuri – pe care il evaluezi la ceva concret, palpabil si (de multe ori chiar) masurabil. Toata valoarea acelui produs se poate cuantifica in ceva pe care oricine ti-l recunoaste – bani, servicii, alt produs etc.
La cazul celalalt, lucrurile sunt ceva mai … delicate. Sunt mai delicate, pentru ca e vorba de o serie de valori strict personale . Valori cu care, de foarte multe ori, ne identificam, le consideram parte din noi, din ceea ce credem ca suntem. Si e muuult mai dificil sa “negociezi” cu astfel de valori, pentru ca, intr-un fel, simti ca negociezi cu tine insuti.
Pe exemplul tau, daca tu esti persoana non violenta, care nu a lovit pe cineva vreodata, dar intr-un context (extrem, de exemplu) esti nevoit sa ridici mana poate chiar impotriva unui copil, sau a unei fete (daca esti baiat) ca sa te aperi, sunt sanse foarte mari ca sa te marcheze gestul mai tare decat situatia in care ai fost pus. Pentru ca acea “voce a ratiunii” iti va repate ca tu esti persoana non coflictuala, care evita violenta, samd… insa realitatea te va contrazice.
Un alt caz este insasi dilema tramvaiului (sau a BMW-ului 😀 ) aplicata in cazul unui dorctor care alege sa omoare un pacient pentru a salva 4. “Moralitatea” s-ar aplica in ambele cazuri, insa doar valoarea personala a doctorului va face diferenta.
Un alt exemplu ar putea fi cazul unui parinte, care, pentru a salva viata copilului lor, ajunge in situatia de “a sta o tura”. Pentru niste bani, sau pentru o facilitate, pentru un organ….
Sa nu mai vorbim de razboi. Si aici nu ma refer la atrocitati sau genocid, ci la o simpla triere pe linia frontului, intre cei cu sansa X de supravietuire si cei cu sanse mai mici.
In majoritatea cazurilor prezentate, diferenta o face o decizie umana, o decizie in numele unui bine suprem, sau al unui “best outcome”, dar care tine cont de un context, nu de o virtute general valabila. Poti sa acuzi o mama ca s-a prostituat ca sa-i poata da de mancare copilului ei? Poti sa acuzi un medic ca a eutanasiat – deci omorat – un animal ca sa nu se mai chinuie? Poti sa spui despre un prieten care alege sa nu-ti spuna ceva, pentru ca stie ca te va intrista (degeaba), ca te-a mintit? Daca ideea de moralitate sau de bine suprem este foarte dogmatica, si nu suporta nici o transformare, atunci la cea mai mica abatere de la litera legii (dogmei), te-ai compromis.
De-aia eu nu sunt foarte mare prieten cu ideea de moralitate, mai ales cu moralitatea deviata din religia crestina. Natura are o cu totul alta “moralitate” decat ceea ce vrem noi sa perpetuam, de exemplu. Si mult mai simpla. Nu are atatea fite ca si natura umana 🙂 Poti sa fii o persoana integra si fara sa fii definiti de niste criterii ce s-au stabilit in niste vremuri de mult apuse, si care n-au mai fost adaptate in societatea in care traim
Nu-i exemplul meu, e al celui care a scris articolul. Eu doar l-am tradus.
Deci, concret, un călugăr care a făcut un legământ de nonviolență, confruntat cu un hoț care vrea să îl înjunghie, uită de legământ și îl aruncă pe hoț peste balustradă, iar hoțul moare. După care călugărul are mustrări de conștiință.
Călugărul s-a compromis. Putea alege să moară în numele legământului de nonviolență pe care l-a făcut. Dar asta dacă ne raportăm la un ideal de sfințenie. În ceea ce privește morala să-i zicem comună, la care subscriu majoritatea oamenilor, există noțiunea de auto-apărare. Nu cred că i-ar imputa cineva ceva pentru că s-a apărat. Dar din punctul lui de vedere, al călugărului, dacă el voia să se ridice chiar deasupra moralei obișnuite, dacă el voia să urmeze un principiu atât de înalt, încât într-o situație de acest tip mai bine să își sacrifice viața decât să se apere, atunci da, s-a compromis.
Totuși, știi vorba aia că până la Dumnezeu te mănâncă sfinții? Înainte de a ajunge la călugări zen care se compromit atunci când calcă din greșeală pe o muscă, societatea e plină de oameni care mint, înșeală, delapidează etc etc. Poate că încă nu ești capabil să urmezi calea unui sfânt și poate că nici Cel de Sus nu ți-o cere. Ți se cere însă să nu te abați de la cea mai bună versiune a ta. Să nu încalci ceea ce știi și simți în sufletul și cugetul tău că este corect – în cazul în care, evident, ești o persoană sănătoasă mintal. Cazul teroriștilor care detonează bombe în numele lui Allah nu se pune – ei au probleme mult mai grave decât compromisul.
Eu zic că dacă medicul alege să-și omoare un pacient atunci devine criminal. Se compromite, prin aceea că-și încalcă jurământul lui Hipocrate și alege să ucidă un om. Dacă nu l-ar fi ucis, nu s-ar fi compromis, deoarece ceilalți 4 pacienți nu mor de mâna lui (ci de mâna bolii care i-a adus în spital).
Adică de a se prostitua? O femeie care se prostituează se compromite, evident. Putea alege să meargă în Spania la cules de căpșuni. Ar fi fost mai greu, dar nu s-ar fi pătat. Sau să se angajeze ca măturătoare. Ar fi fost ușor, dar bani puțini. Totuși, n-ar fi murit de foame – nici ea și nici copilul. Nu și-ar fi permis multe, dar ar fi supraviețuit. Aici avem tocmai definiția compromisului: femeia a ales să presteze o muncă infamă (prostituția) pentru niște avantaje (bani mulți cu efort puțin). Asta e definiția compromisului: abdici de la niște principii morale pentru a obține niște beneficii facile.
Ăsta nu e un compromis moral. Acolo n-ai ce face, trebuie să gândești strategia de așa natură încât să ieși victorios, iar soldații tăi știu că s-au angajat în acel război cu riscul să moară și că trebuie să respecte ordinele superiorilor.
Există însă un compromis moral în război, respectiv cel pe care îl fac toți soldații dintr-o armată invadatoare. Pentru că ei aleg să participe la o acțiune prin care se încalcă suveranitatea unui stat străin, se omoară niște oameni care nu fac decât să se apere, li se fură pământurile, li se violează fetele etc. Ăsta e un compromis. Hitler n-a comis genocid singur, toți soldații germani din cele două războaie mondiale sunt vinovați alături de el. Toți s-au compromis. Soluția morală ar fi fost să refuze mersul la luptă, cu riscul să fie închiși sau executați. Sigur, uneori este dificil să nu faci compromisuri. Dar măcar puteau încerca să fugă sau să dezerteze în altă țară, odată ajunși pe front. Puteau alege să tragă în ținte false, adică să nu omoare pe nimeni. Ceea ce evident că n-au făcut-o, dat fiind că războiul a produs atâtea victime. Aici intrăm într-un alt domeniu, care ține de psihologia de masă și de pericolele la care ești expus când te afli într-o anumită mulțime cu care te identifici.
Păi din exemplele de mai sus, nu reiese că morala creștină ar fi rea. Să luăm cazul prostituatei: ea putea alege să facă o mulțime de alte lucruri în loc să se prostitueze. I-ar fi fost poate mai greu, ar fi câștigat mai puțin, ar fi trebuit să muncească mai mult, dar nu s-ar fi compromis. Asta cu era mamă și n-avea ce face nu ține: aproape întotdeauna ai ce face. Teoria că n-ai avut ce face e una din justificările cele mai comune în cazul compromisului. Îți zici că n-ai avut ce face ca să te simți mai bine, dar dacă ai curajul să privești adânc în tine, constați că de fapt ai fi avut ce face, dacă chiar ai fi vrut, dar ți-a fost mult mai comod să recurgi la acel compromis.
In teorie, totul este foarte usor, Aldus. Si eu, din spatele unei tastaturi, dau niste exemple si emit niste rationamente pe care le cred si dupa care ma ghidez. Insa in situatii de criza, de orice natura (existentiala, sentimentala, financiara, etc) toate rationamentele astea vor fi inlocuite de procese (de gandire) mult mai primare, care nu tin cont de nici o moralitate, ci doar cum sa supravietuiesti.
Tu esti dispus sa mori (sau sa te sacrifici, poftim) pentru o cauza in care crezi? Si notiunea de auto-aparare poate sa fie incadrata la o comoditate, pana la urma.
Asa este. Doar ca fiecare dintre noi nu ramane acelasi pe parcursul unei vieti. Valorile se schimba, perspectivele se schimba, experientele te schimba… Sunt multe variabile care intra in ecuatie.
Iarasi, unii pot argumenta ca e o solutie comoda, “acoperita de regulament”, ca sa zic asa. Dar putem nuanta problema, si sa prezentam cazul in care un pacient are 1% de supravietuire, viata lui depinde de aparate, si ai 3 urgente dependente de organele primului. Tu, ca medic, alegi juramantul, omul moare dupa o zi, dar mor si doua dintre cele 3 urgente. Daca alegeai sa-l “omori” in prima faza, aveai 1 mort si 3 (posibili) supravietuitori. Asa, ai 3 morti si un posibil supravietuitor. Iar pacientul initial e mort in ambele situatii. Cat te-a ajutat juramantul la faza asta? Cat te va macina constiinta in cazul al doilea?
Eu unul (din fericire, zic) nu stiu ce e aia sa n-ai ce pune pe masa, sau sa am grija zilei de maine. Sau sa am un copil bolnav, si singura sansa de salvare sunt nu stiu cate zeci de mii de dolari. Crezi ca in astfel de momente, cand panica te cuprinde, mai ai luxul de a fii principial? De a te lupta pentru o virtute? Sincer, ma indoiesc.
N-am zis ca morala crestina este rea, ci ca e prea dogmatica. Ca si ceva spre care sa tinzi, da, pentru ca oricum nu o vei atinge. Ca si norma sociala, nu stiu cat este de potrivita.
@Liviu are dreptate. Cît m-am jurat că eu nu, nici măcar concesii minore nu fac. Și, de exemplu, nu dau ciubucuri. Nimănui. Taxi, poștaș, doctori și tot tacîmul posibil. La restaurante, rar, cînd ajung, măcar nu dau eu tips-ul ăla și măcar e cumva legal, în fine. Ei bine, de cîte ori am avut nevoie pentru copii de doctori sau asistente și am văzut sau mi s-a spus că banii îi fac să trateze copilul cu zîmbet, am dat plicul fără ezitări morale. Asta e…
@Liviu Ursulescu
Cei trei morți suplimentari nu sunt victimele tale. Ei au murit pentru că s-au îmbolnăvit, asta le-a fost soarta. Tu ai încercat să-i scapi, pe cât posibil, dar nu poți lupta pentru viață comițând alte crime, asta-i o păcăleală și un compromis. Uită-te în jurul tău și-ai să vezi că mai nou invadatorii își numesc propriile armate „forțe de menținere a păcii”. Toate dictaturile și toate genocidurile au fost motivate de binele colectiv sau „the greather good”. Nu există așa ceva. Ce poți face ca să-l ajuți pe un om faci, cât ține de tine, dar ce nu se poate nu se poate. Nu ești Dumnezeu, să-l poți salva pe oricine. Și n-ai voie ca om să salvezi o viață curmând o alta. De asta există jurământul respectiv. Și nici nu poți pune viața pe taler, spunând că trei vieți sunt mai importante ca una. Conform cărui criteriu? Dacă cel omorât de medicul în cauză era tatăl sau soția ta?
Luxul de a fi, cu un singur i.
Dar de ce aduci în discuție astfel de cazuri limită? Recitește articolul cu atenție, și sper să observi că se referă la altceva.
Băiatul lui Adrian Năstase (discuție ipotetică) intră în politică și se apucă să facă prostii, să delapideze, să se joace cu viața unor oameni etc. S-a compromis. Unde-i cazul limită la el? Avea și bani, avea și școală, putea face orice altceva sau putea să facă politică onestă. La câți dintre politicienii pe care-i vezi în jurul tău le murea copilul dacă nu făceau prostii? Câți dintre medicii care nu se uită la tine fără să le bagi plicul în buzunar ar fi murit de foame fără mita ta? Uită-te puțin în jur la lumea în care trăiești. Cazuri limită și eu pot inventa, dar aș risca să pierd esența articolului.
@Issabela
Astfel de concesii sunt sunt minore și făcute dintr-o postură de victimă. Imho, problema nu-i la pacientul care dă șpagă pentru a se însănătoși, ci la medicul care o acceptă sau, și mai rău, care o pretinde. Medicul are de ales. Tu nu prea ai. Medicul o face pentru bani. Tu o faci pentru sănătatea copilului tău. Ciubuc la șoferul de taxi sau la barman? Ăstea sunt nimicuri. Dacă vrei îi dai, dacă nu nu, care-i faza? Sunt chestii aproape tangențiale cu morala, eventual le putem discuta din prisma eticii profesionale. Sau a compromisului de primul tip, adică a „tocmelii”, unde disputa e legată de cât valorează prestarea unui serviciu. Ce principiu moral calci în picioare atunci când alegi să lași ciubuc cuiva și ce avantaje îți oferă asta?
Mi-a plăcut traducerea.
Despre temă se poate discuta mult și bine.
În comentarii apare chestia cu medicul și pacienții. La faza asta doresc să amintesc , că moartea este cel mai frumos eveniment din viață și personificata este cel mai bun prieten: este garantul că indiferent ce se întâmplă nu rămâi veșnic prins în corp.
@Aldus
Pentru ca in cazurile limita, deciziile rationale sunt cele mai greu de luat. Atunci e adevaratul test al integritatii. Unii raman lucizi si iau cea mai buna decizie posibila; altii clacheaza si…. se compromit 🙂
Altfel, sunt de acord cu tine, in celelalte cazuri, ne compormitem pentru ca e mai usor asa.
PS: am vazut prea tarziu la “fii” si trecusera cele 10 min de editare 😀
@smaranda
Da, dar vezi că nu toată lumea crede în nemurire. 🙂
@Liviu Ursulescu
De acord cu tine, dar în prima fază compromisul te seduce, este o ispită. Și cam aici clachează majoritatea. Uită-te la societatea în care trăim! Situațiile limită apar la cei care sunt foarte integri și poate ar trebui să le discutăm separat. Până acolo, deseori ne compromitem fără să ne pună nimeni pistolul la tâmplă, așa că ce să vorbim de situații limită…
În ultimă instanță, nu contează cât de ușor sau de greu este să reziști unui compromis. Articolul de mai sus nu-și propune să demonstreze că integritatea este floare la ureche, ci să limpezească apele, arătând că, deși îi găsim justificări sau chiar îl promovăm, compromisul moral este un lucru rău. Faptul că în anumite situații ne este mai ușor să nu ne compromitem și-n altele mai greu e partea a doua. Până atunci, primul pas spre vindecare este să-ți dai seama că ești bolnav și să începi să lupți cu boala. De-abia pe urmă putem discuta traseul spre însănătoșire.
Interesanta postare , interesanta si… ” filosofica ” totodata . Toata viata este un sir de compromisuri dar la final { unii dintre noi printre care si dumneata fireste } descoperim ca , nu-s normale aceste compromisuri . Asa sa fie oare ? Foarte interesanta analogia aia facuta de catre ” Cotelin ” intre medici si… postasi . Am o singura problema : mita este una , ciubucul alta si , nu ma refer la ceea ce spune DEX-ul despre acesti doi termeni insa , chiar nu cred ca , ” Cotelin ” n-a lasat macar un ciubuc la viata ei ! Vad ca faci ce faci pe parcursul postarii si aduci vorba despre medici . Oare pentru ce ? Esti cumva in bransha sau… pentru ca , in Romania au fost N cazuri in care , medicii si-au dovedit neomenia si-au incalcat Juramantul lui Hipocrate ? ” Cine-i Hipocrate asta ? N-a murit cumva in urma cu mii de ani ? Pai si-atunci , lasa-ma frate caci eu TREBUIE SA TRAIESC AZI , NU…. ATUNCI ” ar spune cam orice absolvent de medicina si nu numai . Chestia aia cu fiul fostului Prim Ministru Adrian Nastase , de aia te puteai lipsi ca exemplu caci , Andrei Nastase va face , nu neaaparat ce-a vazut si ce-a invatat de la tat-su si ma-sa , cat , ce va fi necesar pentru ca lui si familiei sale sa-i fie bine . Adica… taman ce-ai invatat si dumneata si cei ce-au comentat pana acum de la viata reala si nu despre modul ideal in care s-o traiesti . Modul ideal , asta-i vax , frectii cu Voltaren la un picior de lemn . Respect si iti doresc sa ai un weekend , cat mai placut cu putinta ! Intrebare : care-i treaba cu acel timp limita ce apare dupa postarea comentariului ? Inca n-am reusit sa ma prind de figura insa , nu ti-am spus pana acum , pentru a nu ma crede atat de prost . Vezi , pana si asta a fost tot un compromis ! 😉
Bine ca-mi adusei aminte la vreme !!! Exista un serial numit The Good Doctor in care-i vorba despre un tip , avand un fel de afectiune psihica care… practica chirurgie de top . L-am vazut { avident pe sarite caci , chiar n-am { NU MAI AM } rabdarea necesara de-a urmarii alte aberatii in afara de ale mele insa , m-ar interesa { ca tot obisnuiai sa faci oarece recenzii filmelor } care-i parerea dumitale , mai ales daca ” esti in bransha ” asa cum sugeram in precedenta mea interventie . Asta si… ar mai fi acel ” Schimbul de noapte ” tot de catre AXN prezentate . Asta din urma cel putin… ma umple de nervi cam de fiecare data deci… s-ar putea sa existe si-o oarecare doza de masochism in incapatanarea mea de-al viziona . Raman valabile urarile pentru week-end ! 8)
Bre, în primul rând, eu nu sunt la finalul vieții, ci abia la începutul ei! Am toată viața înainte! 😀 Lucru pe care ți-l doresc și ție. 😉
În al doilea, articolul nu e scris de mine, ci doar tradus de mine din engleză.
În al treilea, despre doctori (medici) s-a vorbit în comentarii și cel care a deschis tonul a fost Liviu.
Patru, o fi murit Hipocrate cu mulți ani în urmă, dar dacă depui un jurământ, îl respecți. Altfel, nu îl depui și îți alegi o altă meserie.
Cinci, n-am văzut The Good Doctor. Am văzut doar The Good Wife, și ăla era cu avocați! 😀
Șase, timpul ăla care scade e timpul în care îți poți edita comentariul. Sub comentariu ai un buton de Edit pe care îl poți apăsa, în caz că ai greșit ceva și vrei să-ți modifici comentariul. După ce trece timpul ăla, nu mai poți.
Alduse , iti zic merci pentru urari insa , pentru mine cel putin , chestia asta vine al dracului de tarziu : merge insa daca-mi urezi VIATA CAT MAI LUNGA SI EVENTUAL CU SANATATE adica , cum iti urez eu acum ! 😉 Mi-am dat seama din prima ca nu-i articolul dumitale ci doar o preluare si de aceea am si scris POSTAREA si nu altcum . Liviu Ursulescu { sigur nu-i Dragnea ? } a apasat fix pe butonul care trebuia deoarece { are dreptate } medicii fac cele mai mari compromisuri in munca lor iar cu medicii , esti nevoit sa faci cele mai multe si mai mari compromisuri din viata si daca nici eu n-oi sti asta… Chestia cu : ” dacă depui un jurământ, îl respecți. Altfel, nu îl depui și îți alegi o altă meserie. ” las-o balta caci , exista in viata reala N cazuri cand , au fost depuse niste juraminte ce-au fost incalcate in secunda doi … cand s-a putut face asta si cu toate acestea NIMENI nu si-a schimbat meseria sau poate ca , n-am aflat eu inca ! Merci desemenea pentru indrumare din final : m-ai luminat !
Mariane, să trăiești o mie de ani fără reparații! Cât despre jurăminte, eu spun cum ar fi corect sau firesc. Faptul că în societatea noastră perversitatea a devenit normalitate e partea a doua. Raportarea se face la standarde corecte de moralitate, nu la standarde pervertite.