Tendințe în evoluția poeziei moderne

Pe 15 ianuarie s-au împlinit 170 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. Deși Eminescu nu mai e printre noi, i-am păstrat memoria vie, lucru care se vede atât în larga circulație a pleonasmelor de tipul „urcă sus” sau „coboară jos” cât și în faptul că de ziua lui acordăm diverse premii, pentru a stimula și recompensa aplecarea spre literatură și în special poezie a nobilelor vlăstare ale națiunii. Anul acesta, Premiul Opera Omnia i-a fost acordat poetului Ovidiu Genaru, în timp ce premiul de debut Opus Primum l-a primit tânăra poetă Anastasia Gavrilovici.

Vă mărturisesc deschis că nu știu nimic despre niciunul dintre ei. După cum nu știu nimic despre marile noastre talente sau oamenii de cultură contemporani. Înțeleg că Ovidiu Genaru s-a născut în ’34, deci e aproape mai bătrân ca Eminescu, și a fost deputat PDSR în perioada ’92-’96, ceea ce îl cam scoate în afara rubricii de față, care se referă la poezie și nu la politică. Rămâne însă Anastasia Gavrilovici. Aceasta a fost premiată pentru volumul ei de debut, intitulat „Industria liniștirii adulților”. Deci, o tânără speranță, față cu care ignoranța mea n-are nicio scuză.

Să purcedem așadar la cercetări. Despre cartea ei de poezii, pentru care tocmai a fost premiată, am găsit următoarele rânduri ale poetei Teodora Coman, o altă (pentru mine) ilustră necunoscută, via monitorulsv.ro:

Anastasia Gavrilovici era deja un nume de referință pentru noua direcție din poezia contemporană cu mult înainte de a debuta, așa că «Industria liniștirii adulților» nu face decât să confirme oficial o voce extrem de percutantă. Chiar dacă o lasă rece postsinceritatea, tânăra poetă o cultivă ca nimeni alta într-un melanj de sensibilitate și cerebralitate, cu certă vocație regizorală, în care umanul atins de entropie fie se refugiază în substitutele lui chimice, tehnologice, virtuale, fie se recompune în variante cinematice apocaliptice («o simfonie în boxele unui abator»), în instalații sau performance-uri, cu noua medialitate a emoției simula(n)te. Toate poemele surprind un eu fragil, care înregistrează simptomele fiorului existențial postuman, pe fundalul perplex al dorinței de supraviețuire și al propriei inadecvări.

în timp ce despre Anastasia însăși am citit pe mediafax.ro câteva cuvinte ale lui Mihai Iovănel, membru în juriul care i-a decernat premiul:

Unii poeţi de la ediţia asta mizează pe noutate şi şoc, pe voci smart, dar reci. Anastasia Gavrilovici mizează pe intensitate şi empatie. «Industria liniştirii adulţilor» este un volum clasic care n-ar fi arătat bizar nici în anii 2000. Pentru unele volume, acesta a fost un criteriu de excludere – prea ca în anii 2000, prea ca la începutul anilor 2010. Dar «Industria liniştirii adulţilor» realmente îşi neutralizează eficient (deşi fără efort, parcă en passant) mărcile de istoricitate. În poezia Anastasiei Gavrilovici, flash-uri biografice/vag narative, notate cu atenţie la detalii, sunt alternate cu gânduri într-o dezordine casual care compunând o succesiune de tip flux/reflux în faţa realităţii. Metaforele, deşi îmbracă şi uniforme suprarealiste, au rolul mai curând de a stabiliza cadrul decât de a-l pulveriza. O stare generală de tristeţe este tăiată din când în când prin imagini care îţi încălzesc brusc inima.

Volumul nu i l-am găsit decât pe bani, așa că nu l-am luat. Dar intuiesc că titlul lui e cât se poate de inspirat. Pentru că iată cum glăsuiește autoarea atunci când își recită poeziile (cel puțin asta presupun că făcea în spatele microfonului):

O voce, un ritm și o intonație parcă special concepute și puse în scenă astfel încât să liniștească cele mai agitate conștiințe de adulți și de copii. Și perfect uniformă, fără niciun deal, fără nicio denivelare. Revenind la volum, ziceam că nu i l-am citit, dar i-am găsit la Issa următoarea poezie – și probabil cu asta ar fi trebuit să încep, dacă aș fi vrut să redau revelația mea în ordine cronologică:

CÂT DE BINE
de Anastasia Gavrilovici

cât de bine poți cunoaște un om cât de periculoasă e partea
subacvatică a unui aisberg cât de mult ai vrea
acum să nu știi nimic despre asta să poți căsca
liniștit în taxiul care te duce acasă după o noapte etilică și singura
tristețe să fie că nu ești melc și casa ta e departe iar frigul deja își începe
acupunctura dacă ești femeie
la 5 dimineața când treci prin fața covrigăriilor bărbații
de dincolo de vitrine îți zâmbesc apoi rup cu tandrețe
intestinele de aluat la 5 dimineața singurătatea lor
e la fel de apăsătoare ca a criminalilor
dar a cui nu e

te gândești aiurea de câte secole de știință e nevoie pentru a putea
măsura amplitudinea dorinței cu un microfon în dreptul pizdei
s-ar vorbi mai ușor despre asta scuipatul dimineții se prelinge pe cer
ai vrea ca berea aia răsuflată care țâșnește din soare să rămână
în spatele geamurilor cândva un șervețel îmbibat în urină ți-a întors
lumea pe dos și a împrăștiat-o pe gresia băii din club A
algele sfâșiate pe o plajă sau sinapsele astea tâmpite
acum e totuna poate pur și simplu la 5 dimineața peisajul
emoțional de-aici provoacă greață

la semafor șoferul dă drumul la muzică
și începe să-ți scarpine membrul fantomă
cât de biiine.

Ei bine… în cazul de față nu știu dacă titlul se mai potrivește. Adică nu cred că-i chiar atât de bine. Sigur, veți spune că în artă totul este de gustibus, dar mie lectura poeziei mi-a creat impresia că asist la și contemplu opera unui agramat. De ce? Rândurile se termină într-un mod nefiresc. Se trece la un vers nou brusc, rupându-se continuitatea unor cuvinte pe care te-ai aștepta să le găsești împreună, legate, curgând uniform unul după celălalt. E o impresie asemănătoare cu cea pe care o am când văd o virgulă pusă între subiect și predicat. De rimă albă nu mă leg, că este deja consacrată în arta poetică, dar ținând cont și de prezența ei te-ai putea gândi că autoarea a scris un text luuung într-un singur șir, pe care apoi i l-a dat unui calculator să-l împartă în mai multe rânduri unde și cum găsește el de cuviință, practic aleator. Nu prevăd nicio diferență semnificativă dacă am rescrie poezia într-un singur rând și apoi am alege să apăsăm tasta enter în alte locuri decât prima dată, afectând astfel structura strofelor. De fapt, lucrurile s-ar putea îmbunătăți.

De exemplu, primul vers se termină cu cuvântul „partea”, în timp ce versul secund începe cu cuvântul „subacvatică”. Asta e bizar: în mod normal, te-ai aștepta să găsești expresia „partea subacvatică” pe același rând, fie în primul vers, fie în al doilea.

Dacă ar fi să grupez versurile după idei – și știu că poezia nu-i asociativă, ca matematica, dar faceți-mi hatârul ăsta -, primele trei versuri ar arăta cam așa:

cât de bine poți cunoaște un om
cât de periculoasă e partea subacvatică a unui aisberg
cât de mult ai vrea acum să nu știi nimic despre asta

Acum se observă mai ușor structura poeziei: aceasta e compusă dintr-o înlănțuire de idei sau enunțuri liniare, simple, uniforme, aproape telegrafice. Am zis deja că aceste idei sunt rupte (prin trecerea la rândul următor) în locuri complet nepotrivite. Ceea ce n-am zis încă este că ideile n-au nicio legătură una cu cealaltă. Nici măcar structura de început a acestor versuri („cât de…”) nu se păstrează până în final, autoarea renunțând repede la ea, așa că ideile nu seamănă nici formal. Poeziei îi lipsește astfel coerența – afară de cazul în care acceptăm drept coerent un sac cu obiecte a căror unică trăsătură comună e faptul că n-au nimic în comun.

Textul așa-zisei poezii îmi evocă o serie de imagini dizarmonioase și sumbre, ușor imunde, pe un fond e adevărat că sensibil și oarecum cerebral – probabil singurele calități prezente aici -, dar haotic și nu de puține ori vulgar.

Dacă aș fi psiholog, aș spune că literatura în general și poezia în particular sunt oglinzi fidele ale sufletului nostru. Atunci când descrii să zicem structura atomului într-un manual de fizică, trebuie să ai în vedere o anumită imagine obiectivă pe care elevii trebuie să și-o formeze citind acel manual. Atunci când descrii un obiect într-un text cu valoare de document, trebuie să urmărești să reduci obiectul la numitorul comun al unei percepții reci, obiective, clare. Aceasta este o poartă din fier, construită în anul 1958. Un enunț care le spune tuturor același lucru. Când însă scrii poezii nu ai asemenea constrângeri, și astfel versurile tale vor vehicula cel mai adesea imagini subiective. Judecând după imaginile transmise de această poezie și după tonul vocii din clipul de mai sus, aș spune mai departe că Anastasia Gavrilovici este o fată sensibilă, slabă, pasivă, chiar ușor depresivă, care trăiește o stare de entropie, de descentrare și dispersie într-o lume din ce în ce mai anostă, mai vulgară, mai stranie și mai lipsită de coerență. Dar bine, veți putea întreba voi, oare faptul că poeziile îi reflectă fidel structura intimă nu-i tocmai dovada că vorbim de o ființă foarte expresivă? Ba da, v-aș răspunde, și, de fapt, orice text pe care îl scriem ne reflectă fidel într-un anume mod natura proprie. Dar asta nu înseamnă că fiecare text pe care îl scriem este și artă. La fel cum nici plânsul unui copil, oricât de sincer, spontan și expresiv ar fi, nu poate fi considerat, la propriu, muzică.

Dar cum nu sunt nici artist și nici măcar psiholog, o să mă mulțumesc să reiterez faptul că atunci când vine vorba de curente artistice noi, poeți contemporani și tinere talente mă regăsesc undeva la periferia societății, fără să am cea mai mică legătură cu fenomenul culturii sau cea mai vagă înțelegere a acestuia. Totuși, poate că lucrul ăsta nu-i atât de grav pe cât credeam la început.

PS: Alte poeme de aceeași autoare.