Ce pot învăța regizorii americani de la COVID-19

Am văzut recent, în cadrul discuțiilor despre COVID-19, câteva trimiteri la filmul Contagion. Cineva chiar s-a întrebat cum de au prezis cei de la Hollywood încă din 2011 derularea evenimentelor de azi. Nu pot face o paralelă între film și pandemia curentă, deoarece n-am văzut filmul, dar să ne oprim puțin asupra pandemiei, nu fără să facem și noi, ca autori de slove, câteva scenarii.

Se spune că am contactat virusul de la un liliac pe care l-a mâncat un șarpe sau un pangolin pe care l-a mâncat o chinezoaică, după ce l-a cumpărat dintr-o piață care incidental se află la 13 km de singurul centru chinezesc de virologie cu nivelul de biosecuritate 4, Wuhan Institute of Virology, care din 2005 studiază coronaviruși. Odată ajuns la chinezi, SARS-CoV-2 s-a propagat în timp scurt pe tot globul. Specificul lui COVID-19 nu este numărul mare de victime (37815 până acum, la o populație de aproape 8 miliarde de oameni) și nici mortalitatea (de 4.7% la un calcul simplist, în realitate probabil sub 1%), ci viteza mare de propagare, pe care eu o pun pe seama faptului că virusul provine de la animale.

Ce înseamnă asta? Animalele, ca și oamenii, suferă de diverse boli sau afecțiuni. Afecțiuni care sunt cauzate de diverși factori interni sau externi, printre ultimii numărându-se virușii și bacteriile. La fel cum există viruși care infectează oamenii, există viruși care infectează animalele. Unii viruși pot ataca simultan oameni și animale, în timp ce alții se rezumă fie la oameni, fie la animale.

De-a lungul timpului, atât oamenii cât și animalele s-au adaptat la propriile condiții de viață, lucru pe care îl știm cu toții. Poate însă mai puțin cunoscut e faptul că un organism viu este un aparat extrem de complex și de sensibil, pentru a cărui funcționare optimă trebuie întrunite o mulțime de astfel de condiții, modificarea uneia singure putând duce la perturbarea echilibrului întregului aparat.

De exemplu, corpul uman funcționează la o temperatură de 36.5–37.5 grade Celsius. Dacă temperatura de afară crește peste 38 grade Celsius, vom începe să transpirăm abundent, ca mecanism de reglaj termic. Dacă temperatura mediului ambiant scade sub 36 grade Celsius, vom simți nevoia să ne luăm o haină pe noi. De unde putem deduce că temperatura Paradisului era de fix 37 grade Celsius, până când Adam și cu Eva au mușcat din măr, lucru care a dus la prima răcire globală.

Suntem imuni la spectrul vizibil al radiaților electromagnetice, pe care îl percepem sub forma unei palete de nuanțe cromatice, pentru că trăim într-o lume colorată, dar nu putem vedea razele X, care ne cauzează tumori, deoarece ele nu apar în mod natural pe Terra. Ne-am adaptat la imaginile obiectelor și corpurilor aflate mai aproape sau mai departe de noi în natură, și astfel, privind imaginile bidimensionale de pe ecranele cu cristale lichide plasate la o distanță constantă față de ochii noștri, începem să purtăm tot mai des ochelari și credem că suntem cool.

Tolerăm foarte bine presiunea atmosferică de la sol, dar dacă urcăm câteva sute de metri începem să amețim din cauza presiunii mai mici, în timp ce dacă ne scufundăm câteva sute de metri în mare încep să ne țiuie urechile din cauza cantității mai mari de apă și aer ce se află deasupra noastră. Ceea ce nu înseamnă că viața nu poate înflori și la presiuni enorme: pe fundul oceanelor, la peste 10 km adâncime, există pești ce rezistă la o presiune de o mie de ori mai mare decât cea de la sol. Dar nu-i putem studia foarte bine, deoarece dacă îi aducem la suprafață „explodează”.

Pe scurt, suntem aidoma unor aparate radio foarte fin acordate la anumite frecvențe, și, imediat ce învârtim un buton puțin la stânga sau la dreapta, „sunetul” emis de organismul nostru începe să nu se mai audă clar, fiind dublat de paraziți. Această dereglare a sunetului poate fi tradusă prin apariția unor boli sau tulburări.

Cred că asta e una din posibilele explicații ale problemelor pe care ni le ridică noul coronavirus. Deși avem un sistem imunitar incredibil de complex:

dezvoltat pe parcursul a sute de mii de ani de evoluție, el este adaptat virușilor și bacteriilor cu care ne-am confruntat în trecut ca ființe umane. Și iată, e suficientă o mică mutație care să-i permită unui virus străin, ce până acum ataca doar animale, să ne atace și pe noi, pentru ca sistemul nostru imunitar să fie dat peste cap și să ne trezim cu o formă de gripă mai urâtă decât cele obișnuite, pe care încă n-o înțelegem complet și la care încă nu avem un remediu. Acest virus cu care nu suntem obișnuiți este echivalentul rotirii unui buton al aparatului de radio sau modificării altitudinii și deci presiunii atmosferice la care eram expuși până atunci.

Așadar, am contactat un virus special, ce dă naștere unei situații-eveniment în istoria evoluției noastre, fie și numai pentru simplul fapt că în plină epocă a libertăților individuale și a statului de drept suntem izolați aproape forțat la domiciliu. De aici există două posibile scenarii. Primul scenariu este că n-ar trebui totuși să ne facem prea multe griji. Dacă observăm atenți modul în care conviețuiesc diverse specii de plante și animale de pe glob, putem deduce că natura nu-și extermină niciodată copiii care nu-i tulbură major echilibrul. În realitate, trăim într-o simbioză cu virușii, bacteriile și agenții patogeni, care ne întăresc. Probabil ați auzit că peste 99% din italienii care au murit de COVID-19 erau bătrâni cu una sau mai multe afecțiuni cronice (și deci cu un sistem imunitar slăbit), ceea ce înseamnă că, oricât de cinic ar suna asta, SARS-CoV-2 realizează (din punct de vedere al naturii – care nu ține cont de morală sau ideologii) o selecție naturală în rândul speciei umane, anihilându-i membrii mai slabi și imunizându-i pe restul. Un alt exemplu de simbioză îl găsim în tractul digestiv: fără trilioanele de bacterii care ne populează intestinul nu am putea, pur și simplu, să digerăm hrana consumată și am muri.

Sigur, în mod normal ne este tot atât de dificil să intuim această simbioză cu agenții patogeni pe cât de greu ne este să pricepem sensul îndemnului biblic de a ne iubi dușmanii, dar poate dacă ducem lucrurile la extrem ele vor începe să se limpezească. Să presupunem că la un moment dat ne invadează o civilizație extraterestră care, de vreme ce ea ajunge prima la noi, e mult mai avansată tehnologic. În această situație, probabil că cei mai puternici aliați ai noștri se vor dovedi tocmai flora microbiană și bacteriană de pe Terra. Pentru că dacă noi nu vom putea să ne apărăm de intruși, aproape sigur prietenii noștri microscopici le vor veni de hac.

De fapt, dacă veți fi atenți, veți observa că asta e una dintre scăpările multor filme și seriale SF – în care coloniști de pe Pământ se face că ajung pe diverse alte planete, constată că ele au o atmosferă bazată pe oxigen și asemănătoare cu a noastră (deci aer respirabil), așa că își scot imediat căștile de cosmonauți, ca să le putem admira chipurile fotogenice. După care povestea continuă o zi, o săptămână, o lună șamd, în funcție de graficul audienței respectivului serial. Când, dacă producătorii lui ar avea o minimă exigență științifică, prin expunere directă la aer respectivii exploratori ar risca să moară în termen de câteva ore sau zile, răpuși de virușii cu totul noi (pentru sistemul lor imunitar) din ambianța acelei planete. În fond, noi ne baricadăm în case din pricina unui coronavirus ce a migrat de la un liliac.

Al doilea scenariu este că, dimpotrivă, avem toate motivele să ne îngrijorăm, un astfel de eveniment (cum este pandemia curentă) putând reprezenta un punct de cotitură în calendarul omenirii. Despre el însă, într-un articol viitor.