Ray Donovan (2013)

În orășelul meu de provincie, aproape fiecare bloc are câte un locatar care e și puțin electrician, și puțin tâmplar, și puțin zugrav, și puțin instalator, și puțin mecanic auto, la care apelezi când vrei o soluție rapidă și neconvențională. Chestia nu-i specifică provinciei, iar când ne mutăm de la țară la Hollywood, pe meșterul nostru îl cheamă Ray Donovan. Probabil nu-ți va zugrăvi locuința (deși nimic nu-i exclus), dar te va scoate din diverse încurcături, va recupera materiale compromițătoare de la cei care te șantajează, va pune presiune pe cei care-ți fac concurență, va scăpa de cadavrul unui nefericit care a făcut greșeala să dea ortul popii în ograda ta șamd; lista de posibile solicitări e mereu deschisă pentru privilegiații Americii.

Ray Donovan este un serial adresat adulților, care nu-ți insultă inteligența. Desigur, meseria de „fixer” este în bună parte licența artistică a producătorilor, dar polivalența personajului își trage rădăcinile din joburi și ocupații reale. A-l chema pe Ray Donovan să-ți rezolve o problemă nu-i același lucru cu a apela la poliție, deși omul are pe statul de plată un agent FBI, și nici totuna cu a-ți angaja un ucigaș plătit, cu toate că serialul nu duce lipsă de scene violente sau chiar armate. Dar modul în care Ray acționează este credibil și ancorat în realitatea cotidiană. Ray este un tip descurcăreț, puternic și cu resurse, care de cele mai multe ori îți va rezolva problema, într-un fel sau altul. Nu întotdeauna așa cum sperai tu, dar asta-i altă discuție.

Totuși, scenariul nu-i complet imun la clișee și tușe exagerate. Deși personajul principal e ilustrat într-un mod realist, creatorii lui au dorit să-i confere o aură de super-erou. Și cum poți face un super-erou dintr-un om obișnuit, fără puteri speciale? Prin antiteză cu bărbații din jurul lui. Astfel, inclusiv cei care-l angajează pe Ray și care se presupune că sunt oameni puternici, ajunși în funcții de conducere și având bani mulți, sunt creionați ca niște papă-lapte, ca niște idioți, ca niște labili psihic sau ca o combinație a celor trei. (Din fericire, tendința asta se diminuează cu trecerea timpului, ceea ce înseamnă printre altele că serialul evoluează.) Apoi, producătorii au dorit să-l sensibilizeze pe acest super-erou, și astfel aproape fiecare început de sezon îl găsește înecându-și amarul în alcool, prin ceva bar obscur.

Lucru care duce la disensiuni în familie, pentru că da, povestea urmărește și viața personală a lui Ray. Acesta are o soție, jucată excelent de Paula Malcomson, dar al cărei personaj putea fi scris mai bine: aproape că nu scoate o frază pe gură fără să înjure și este foarte instabilă. De exemplu, după vreo două săptămâni în care soțul ei își defulează niște sentimente de vinovăție printr-o activitate sexuală intensă, aceasta începe să-l respingă, pentru ca apoi să se plângă că nu mai face dragoste cu ea la fel de des ca înainte. Sau poate că asta probează, pentru a mia oară, teoria la donna e mobile? Să mai notăm că oricât de bine ar juca Paula Malcomson, asta n-o transformă într-o femeie frumoasă și nici nu-i asigură un trup de fotomodel. În contrast cu marea masă a producțiilor americane moderne, Ray Donovan nu mizează pe sex ieftin și superficial pentru a atrage atenția spectatorului, deși personajele ni se relevă uneori ca având o activitate sexuală normală. Ca-n viață.

Ray mai are doi copii, un tată proaspăt ieșit din închisoare (interpretat impecabil de Jon Voight) cu care se află într-un permanent conflict și doi frați. Toți frații au fost profund marcați de o dramă petrecută în copilărie, fiecare însă reacționând diferit: Ray a devenit un dur, Bunchy s-a închis în el și s-a transformat într-un bărbat timid și labil, în timp ce Terry, jucat fabulos de Eddie Marsan, și-a deschis o sală de sport, dar suferă de un Parkinson prematur. Aflăm apoi că există și un al patrulea frate, vitreg, grație escapadelor din trecut ale tatălui. Și pentru că tot am ajuns la capitolul actori, mi-a plăcut foarte mult Katherine Moennig în rolul mai-mult-decât-secretarei capabilă să facă orice pentru a se ridica la înălțimea șefului, pe care-l admiră. Evident, protagonistul este și el convingător, chiar dacă, din nou, Liev Schreiber nu-i neapărat actorul carismatic care să le sucească mințile femeilor.

Ray Donovan este o dramă cu note comice, cu acțiune, cu momente de familie, cu muzică inspirată, cu multiple fire narative și cu actori de primă mână inclusiv în roluri pasagere (ex: Wendell Pierce, Ian McShane). Probabil nu va excela la niciun capitol, dar are meritul că poate fi urmărit oricând, indiferent de dispoziția pe care o ai. Poate mai puțin în situațiile în care vrei să te uiți la ceva fantastic, deși avem, în această direcție, scena următoare. Și este, per ansamblu, un serial decent, a cărui calitate se află într-o ușoară dar constantă ascensiune. Ultimul sezon pe care l-am văzut, respectiv cel în care îi moare soția, este și cel mai bun.