Albinuța zice că nu crede în proiecții. Și ne oferă pe post de argument:
Dacă mie nu îmi place omul politic X, mincinos și hoț dovedit, înseamnă că în umbra mea /sinele meu se ascunde o asemenea trăsătură? N-ai să vezi. Pare o psihologie pe dos. În loc să accentuăm ceea ce ne place, trebuie să acceptăm ceea ce nu ne place. De ce? Ca să fim nevoiți să apelăm la un psiho-ceva când o luăm razna și nu mai știm ce suntem și ce să credem? Refuz.
Numai că lucrurile, dragă Albinuțo, nu funcționează chiar așa. Mai jos o să mă strădui să explic de ce, cu mențiunea că o fac din postura de diletant, fără să fi citit vreo lucrare de psihologie pe tema asta. Sau pe oricare altă temă. Așadar, puteți aduce completări, corecții și ce mai doriți voi la cele ce urmează.
Încep cu un exemplu care sper să ilustreze cât mai bine acest mecanism. Cu ani în urmă, am locuit împreună cu un cuplu. Ea era genul de fată căreia-i plac băieții (simultan, la plural) și știu sigur că avusese cel puțin o aventură în perioada respectivă, în chiar apartamentul unde locuiam. El era genul care se însoară cu prima lui iubire. Fidel, îndrăgostit lulea, fugit de acasă și mutat într-un oraș mare, unde a luat viața în piept, ca să fie cu ea. Care credeți că era dinamica discuțiilor dintre ei? Ea făcea foarte des crize puternice de gelozie, care pe el îl lăsau mut de uimire. Din te miri ce, ca de exemplu impresia ei că s-ar fi uitat mai lung la o necunoscută atrăgătoare de pe stradă. În timp ce el o privea ca pe o sfântă. Chiar și mai târziu, când în viața lor a apărut un al treilea care i-a „furat-o”, deci chiar și după ce tipa i-a dat în mod oficial papucii, el continua s-o privească ca pe o victimă nevinovată a respectivului. Al treilea era de vină, că i-a sucit cumva mințile.
De ce credeți că se priveau unul pe altul în acest mod? Răspunsul este că fiecare își proiecta propriile trăsături asupra celuilalt. El era ușă de biserică (în ce privește fidelitatea) și nu-și închipuia că ea ar putea fi diferită. Ea avea deseori tendința să-l înșele, concretizată cel puțin o dată, așa că se aștepta ca și el s-o mintă și s-o înșele. Procesul prin care atribuim celorlalți propriile noastre calități sau defecte se numește proiecție. Și, la modul cel mai de bază, are loc în virtutea tendinței de a-i judeca pe ceilalți după propria noastră măsură. De a crede că și ei sunt ca noi.
Un om sincer va fi adeseori și naiv, având tendința să-i considere pe ceilalți la fel de onești, iar asta îl va face victima perfectă a manipulatorilor. Un fotograf talentat va fi adeseori modest, considerând că și ceilalți sunt la rândul lor talentați. Un om urât va vedea urâtul în jurul lui; un om frumos va vedea frumosul în jurul lui.
Să vă mai dau un exemplu, de data asta fictiv, inspirat din răbufnirea mea de acum un an1Cum trece vremea, dom’le! Parcă ieri l-am publicat. pe tema corectitudinii politice. Lui Ionel nu-i plac negrii. La fel cum mie de exemplu nu-mi plac homosexualii, doar că Ionel, pe lângă faptul că nu-i plac, i-ar și scuipa dacă s-ar întâlni cu ei pe stradă. Dar nu poate. Pentru că Ionel e un băiat cultivat, iar societatea l-a învățat că rasismul este un lucru rău și că toți oamenii sunt egali. Așadar, în Ionel se duce o luptă constantă între impulsul lui profund de a-i disprețui pe negri și mintea lui educată, care îi spune că rasismul este foarte nasol. Ca să rezolve acest conflict, Ionel inventează o sintagmă nouă: „de culoare”, pe care apoi o va folosi ori de câte ori va vorbi despre negri în public. Desigur, impulsul de a-i disprețui e tot acolo, dar acum Ionel și-l cenzurează, evitând să folosească un cuvânt care pentru el era încărcat cu atâtea sensuri urâte. Pe de altă parte, Gheorghe nu are nicio problemă cu negrii. Pentru el, cuvântul negru e pe aceeași linie cu alb, roșu, chinez, indian, român, ortodox, catolic sau alpinist. Astfel că, într-o discuție despre niște africani, Gheorghe pronunță nonșalant cuvântul „negru”. La auzul acestui cuvânt, Ionel se simte agresat (în spiritul lui educat și civilizat) de „limbajul urât” al interlocutorului și îl acuză pe acesta de rasism, spunându-i că formula corectă este „de culoare”. Iată cum Ionel își proiectează propriul rasism asupra lui Gheorghe. Iată cum toți cei care spun că „negru” este un cuvânt urât sunt rasiști. Pentru că negru nu este nicăieri un cuvânt urât, în afară de mintea lor rasistă.
Tendința de a proiecta defectele noastre asupra altora apare și ca un mecanism de apărare al egoului. Acesta e foarte ușor de înțeles: oricât de decăzuți moral și de vicioși am fi, undeva, în adâncurile ființei noastre, persistă o urmă de conștiință care ne spune că nu este bine ce facem. Această voce interioară a conștiinței, s-o numim, este profund deranjantă, pentru că nimănui nu-i place să se simtă inferior. Și atunci, pentru a o anula, proiectăm propriile defecte asupra celor din jurul nostru. Iată, și ei sunt răi, și ei sunt mincinoși, și ei sunt infideli, și ei sunt rasiști. Toți ceilalți sunt ca noi, deci nu mai trebuie să ne simțim inferiori și mizeri. Problem solved.2Evident, acest mecanism de regulă ne scapă – în sensul că nu suntem conștienți de el, asta și datorită faptului că omul obișnuit este în mare parte asemenea unui somnambul.
Fiind un mecanism psihologic, adică ținând de resorturile intime ale naturii umane, proiecția nu-i deloc o noutate (toate-s vechi și nouă toate, spunea poetul). În Biblie, Iisus îi ceartă pe cei care văd paiul din ochiul altora dar nu văd bârna din ochiul lor. Metafora e cu atât mai inspirată și sugestivă cu cât folosește ochiul ca simbol al imaginii pe care ne-o formăm despre ceilalți. Folosind același simbol și în perfectă corelație cu subiectul proiecției avem dictonul frumusețea e în ochii privitorului. Iar în vorbirea comună întâlnim expresia hoțul strigă hoții.
Bineînțeles că proiecția se va combina cu alte elemente sau mecanisme, care-și vor aduce de asemenea aportul la impresia generală pe care ne-o formăm despre lumea din jurul nostru. O ființă cu certe calități morale va avea tendința, adeseori instinctiv, de a lega relații și prietenii cu oameni de aceeași factură, pe principiul că ce se aseamănă se adună.3Și astfel, universul exterior îi va semăna. Iar un om încăpățânat și încrâncenat de felul lui va sfârși, mai devreme sau mai târziu, prin a constata că parcă tot universul i se opune. În ultimă instanță, exteriorul este, într-o nebănuit de mare măsură, oglinda interiorului. Dar acest lucru trebuie înțeles într-un sens mai larg, nu luat la milimetru. De exemplu, dacă vezi un rahat în mijlocul străzii, aia nu înseamnă că în mintea ta există un rahat.4Există cel de pe retină, dar nu la el ne referim acum. Dacă însă ai tendința să vezi numai rahaturile din comportamentul celorlalți, atunci poate că problema este la tine. Dacă un politician este mincinos și hoț, atunci nu înseamnă că nevotându-l îți aperi propria hoție. Dar dacă îl acuzi pe cineva de niște defecte pe care respectivul nu le are5Cum ai făcut tu cu mine în acele comentarii, Albinuțo!, atunci este foarte posibil să proiectezi. Și tot la fel de cert e că proiecția nu se realizează doar la nivel de trăsături de caracter, ci și la nivel de speranțe și așteptări, pe care deseori le suprapunem peste ființa reală a celui de lângă noi – dar despre ele poate cu o altă ocazie.
Pe final vă las cu o poveste simplă și frumoasă. Se zice că un bătrân ședea la marginea unui oraș, când pe acolo trecu un tânăr. Acesta îl întrebă: „Cum sunt oamenii din orașul ăsta?” În replică, bătrânul îl întrebă la rândul lui: „Cum erau cei din orașul din care-ai plecat?” „Erau bețivi, mincinoși, oameni de nimic.” „La fel sunt și ăștia”, îi răspunse bătrânul, iar tânărul își continuă calea. Ceva mai târziu, trecu pe acolo un alt tânăr, care îl întrebă și el: „Cum sunt oamenii de aici?” „Cum erau cei pe care i-ai lăsat în urmă?”, veni și pentru el întrebarea bătrânului. „Erau oameni de omenie, mi-a părut rău că a trebuit să-i părăsesc”, răspunse tânărul. La care bătrânul îi zise: „Ei, să știi că ai noroc, ai dat peste un oraș întocmai la fel”. Tâlcul fiind, desigur, că fiecare-și duce cu sine, ca-ntr-o cochilie, propria lume.
Like. Am avut norocul să intâlnesc un domn care m-a învățat, acum mulți ani să folosesc “oglinda”. Adică să -mi recunosc trăsăturile de caracter și obiceiurile proaste în cei in care mă oglindesc. Este foarte greu să te vezi așa cum ești, adică să îți privești egoul în toată splendoarea lui. Ai nevoie de o sinceritate strong. Și… doare.
Păi doare, că trebuie să-ți confrunți demonii – ăia pe care i-ai ascuns cât mai adânc, tocmai ca să nu-i vezi. Ăia pe care îi proiectezi asupra altora, tocmai ca să nu te mai simți vinovat de faptul că îi cari după tine.
Pe de altă parte, fără să faci lumină în cele mai întunecate unghere ale sufletului tău, n-o să ai niciodată șansa să te trezești din somnul ignoranței.
Asa-i. Este un proces care durează și cere multă dăruire, sete de libertatea adevărată.
Dacă lumea umană, Aldus, ar funcționa pe baza acestor proiecții care, odată înțelese, pot fi și rezolvate, le-am învăța din clasele primare și totul ar fi minunat: o omenire în care fiecare se uită bine, eventual cu ochiul lui Shiva, la vecinul, prietenul sau ruda deranjante, ca să știe ce să facă cu el însuși.
Dar lumea umană e un abis așa de mare, că de-aia zic că nu de călătorii pe lună avem nevoie.
Nu neg proiecțiile, dar, ca orice precept psihologic descoperit, funcționează parțial și pe alocuri.
Păi, ca să vezi chestie, lumea chiar funcționează (și) pe baza acestor proiecții. Care da, odată înțelese, pot fi rezolvate. Cuvântul cheie fiind „pot”. Cam cât de dispuși crezi tu că suntem să ne rezolvăm problemele? Așa, estimativ?
Uite, de pildă, și problema fumatului poate fi rezolvată, odată ce este înțeleasă. O înțelegi, știi că fiecare țigară îți mănâncă cam 5 neuroni, scurtându-ți în mod corespunzător viața, știi că îți face tot felul de cadouri sub forma cancerului și a bolilor cardiovasculare, știi că este o cheltuială de bani și poți s-o rezolvi. Poți, că nu-i ca heroina, care, dacă te lași de ea brusc, te proiectează direct pe lumea cealaltă. Cam câți adulți maturi, inteligenți și responsabili se lasă de fumat? Că să zicem când s-au apucat erau iresponsabili și deci aveau o scuză.
Așa, teoretic, omul se auto-definește ca homo sapiens și câte nu poate el face! Practic însă, cel mai adesea se complace într-o stare larvară, de semi-conștiență, de gregarism, de robotizare. În care da, sigur, el crede despre el că-i minunat și poate face și drege! Spune-i celei mai bune prietene că îi stă rău cu haina pe care și-a cumpărat-o sau că are un defect. Că s-a îngrășat, de exemplu. În fond, îți cere opinia ta sinceră. Spune-i că e prostuță sau că e guralivă. Spune-i că e bârfitoare. E spre folosul ei, pentru că îi evidențiezi o problemă, ajutând-o astfel să și-o rezolve. Și de ce să n-o ajuți, dat fiind că ți-e prietenă? Ce zici, o să-i cadă bine? O să-ți mulțumească pentru că ai luminat-o? O să îți asculte cu atenție argumentele și o să urmărească să-și corecteze defectul? O să te aprecieze mai mult pentru că ești onestă cu ea? Sau o să te cam evite pe viitor? Așa, din experiența ta personală, de om care trăiește într-o lume ce-și poate rezolva foarte ușor problemele! 🙂
Faptul că crezi că ți le poți rezolva foarte ușor denotă că nu te-ai confruntat niciodată la modul real cu ele. Chestia asta se numește efectul Dunning–Kruger. Zici că s-ar putea preda la grădiniță și ne-am corecta foarte repede? Cine să le predea, educatoarea? Spune-i educatoarei că și-ar putea îmbunătăți stilul de predare, să vezi cât de receptivă o să fie. Pun pariu că în peste 90% dintre cazuri va deveni brusc refractară. Ca să-ți rezolvi o problemă, trebuie mai întâi să dai față cu ea. Ori noi nici măcar nu dorim să ne conștientizăm problemele. Pentru că e mult mai comod și mai frumos să ne credem minunați. Tocmai de asta proiectăm, ca să ne ascundem mai bine defectele față de noi înșine. Să ne credem în continuare minunați – cel puțin în comparație cu ceilalți. Și apoi, odată conștientizată problema sau defectul (care diferă de la o persoană la alta, fiecare e vulnerabil la altceva), mai trebuie să-l și corectăm. Dependența de fumat e psihologică, nu fiziologică. Câți se lasă de fumat?
M-am contrazis la un moment dat cu cineva pe tema avortului. Eu am spus că avortul e o crimă. Fata în cază n-a fost de acord. Dar a admis că experiența avortului a fost în cazul ei una traumatizantă și că a uitat ce s-a petrecut în acele momente în sala de operație, deci nu-și mai aduce aminte detaliile, și, când se gândește la asta, îi dau lacrimile. Nu-i deloc ușor să te confrunți cu demonii proprii. De obicei avem tendința să-i îngropăm undeva la subsol, cât mai adânc. Și fiecare e vulnerabil la ei – chiar dacă nu toți suntem vulnerabili la același tip de demoni. Apoi, nimeni nu vrea să sufere – de aceea uităm experiențele traumatizante. Iar a afla că ai un anumit defect nu-i deloc o experiență plăcută.
În sfârșit, există și situația evidentă în care vecinul despre care constatăm că e bețiv și curvar chiar este bețiv și curvar. Că există oameni care sunt în mod obiectiv bețivi și curvari, independent de proiecțiile noastre. Dar asta nu neagă cu nimic realitatea proiecțiilor, care se manifestă mai ales în cazul viciilor noastre ascunse, pe care nu ni le recunoaștem și nu vrem să ni le conștientizăm. Și pe care, atunci, avem tendința să le proiectăm asupra celor din jur.
Foarte bun articolul. Si foarte bun si comentariul
Am intrat pe articolul mentionat de tine – ca un cititor model ce sunt 😀 – dar n-am avut rabdare sa-l citesc…. Prea superficial, din punctul meu de vedere.
Cred ca mecanismul proiectiei are rolul principal de a-ti asigura supravietuirea. Ai zis tu ceva despre apararea ego-ului, eu as merge mai departe si sustin ca foarte multe persoane se identifica 1:1 cu ego (sau cu imaginea lor) incat, atunci cand moare unul (sau una – imaginea), se simte ca si cum ar muri corpul fizic… Si atunci creierul are nevoie de un mecanism ca sa-ti asigure supravietuirea, integritatea fizica.
Pe de alta parte, proiectia intervine si atunci logica te mai ajuta sa-ti explici niste lucruri sau fenomene, si atunci subconstientul iti livreaza ce considera a fi potrivit ca sa-ti gasesti niste sensuri. Unde potrivit poate insemna orice fel de comportament. Mie mi-a luat zeci de ani sa inteleg ce subtilitati s-au format prin capul meu din cauza (sau datorita) faptului ca nu am trait cu parintii mei pana la 11 ani (am locuit cu bunicii).
Cred ca si asteptarile pe care le avem (si toti avem anumite asteptari) de la oameni, sunt tot un fel de proiectii.
In concluzie, sa vii sa zici ca nu exista – sau ca refuzi sa crezi in asa ceva – mi se pare un exemplu elocvent de ignoranta…
Da, are rolul de a te ajuta să supraviețuiești. De fapt, îl ajută pe ego să supraviețuiască, dar noi toți ne identificăm cu egoul.
De exemplu, dacă toți profesorii din generală și liceu îți spun că ești deștept, ei contribuie prin asta la dezvoltarea într-un anumit mod a egoului tău. După aceea, odată ce ajungi pe băncile facultății, o somitate incontestabilă îți spune că ești un idiot irecuperabil. În momentul ăla simți că parcă îți taie o bucată din tine. Îți face țăndări imaginea minunată pe care o aveai despre tine însuți. Îți distruge o parte din acel ego, cu care tu te identificai atât de intim. Brusc nu mai ești elevul deștept care te credeai, brusc ești un mare prost. Sigur că e o problemă de supraviețuire – și de-a lungul timpului am devenit experți în a supraviețui. Și în a-i urî pe cei care ne doresc moartea. 🙂
Dar e important de menționat că proiecția are loc nu doar la nivelul defectelor. Deseori proiectăm și calitățile sau virtuțile noastre asupra celorlalți, în virtutea unui soi de naivitate care ne face să-i privim pe toți ca semănându-ne.
Egoul are rădăcina în minte. Sămânța o primim de la părinți. Primele semne că egoul din sămânță a prins rădăcini sunt istericalele pe care copilașul le face când nu primește ce dorește.
@smaranda
Te inseli. “Istericalele” pe care copilasul le face sunt de fapt singurele lui mijloace de a comunica. Ca daca ti-ar putea articula: “Mi-e foame, mi-e sete, am facut pe mine, m-am speriat de…..”, cred ca ar prefera modul asta de comunicare.
Ai dreptate, ego-ul are radacina in minte. Insa mintea capabila sa sa-si creeze acest ego/persona/imagine nu se dezvolta decat dupa 7-8 ani (Poate si de aici vine expresia “cei 7 ani de-acasa”? )
@Aldus
Da, sunt de acord ca proiectile merg in ambele sensusri valorice, in sensul ca proiectam si calitatile, valorile, virtutile etc. Nu as zice ca e un soi de naivitate, cat poate un fel de reminescenta a evolutiei, care face anumite bypass-uri in procesul de gandire? De exemplu, vezi un sarpe colorat tipator, te panichezi si stii ca e un pericol (de obieci serpii colorati asa sunt cei veninosi sau foarte veninosi), dar daca vezi o curea colorata tipator, sunt sanse mari sa te panichezi prima data, pana sa devii constient ca de fapt nu e nimic de speriat. Tot pe acest principiu cred ca functioneaza si proiectiile in cazul asta, zic eu.
@ lu
Este o diferență mare între strigătele de inconfort ale bebelușului , copilasului, și istericalele pe care de la o anumită vârstă le face pt că nu i se dă jucăria, bomboana sau etc. Sunt primele semne de rădăcini. Egoul se hrănește cu emoții negative. Dacă acasă părinții nu se inteleg, sunt certuri, este certat, bătut, molestat. Egoul se dezvoltă excelent. Așa cum bine ați spus : cei șapte ani de acasă. Este un proces continuu, care culminează cu adolescența. Apoi are loc, pe nesimțite identificarea cu egoul. Zic și eu , nu știu dacă îi musai așa.
@smaranda
Partial adevarat. Gandeste-te ca primele forme de comunicare pe care le are la indemana copilul sunt scancetele. Iar cei mai multi parinti (sau cine este acolo sa aiba grija de copil) reactioneaza la asta intr-un anume fel – nu conteaza cum, dar reactioneaza la planset. Pana sa se dezvolte mintea copiilor si sa inteleaga si alte mecanisme de comunicare, plansetul este singura metoda pe care o stie si care-i poate oferi (sau nu) ceea ce el are nevoie. Egoul se formeaza mult mai tarizu, cand incepe sa se schimbe si modul de gandire, cand apar filtrele, teoria mintii etc. Este drept ca se poate dezvolta tot pe directiile dezvoltate anterior, insa e mai degraba un efect secundar, decat o cauza principala.
N-am zis că “mi le pot rezolva foarte ușor”, nici gînd, ci că “dacă s-ar putea rezolva așa ușor”, adică, pricepi, impersonal.
Și n-am totuși nimic, după cum spuneam, cu teoria transferurilor de orice, ci doar cu limita dintre lupta cu propriii scheleți din dulap – demoni, cum le zici tu prea frumos – și stabilirea obiectivității ăleia în care vecinul chiar e bețiv și curvar. Cine și cum o stabilește? Și mă declar mulțumită.
Poftim, acum pot comenta 🙂 dar nu pot răspunde la “răspuns” 🙂
@Liviu Ursulescu
Omul sincer pleacă de la premiza că și ceilalți sunt sinceri tocmai pentru că intuitiv se așteaptă ca ei să-i semene. Nu știe cum e să fii mincinos, nu se cunoaște decât pe sine, așa că proiectează acest „sine” asupra celor din afară. Și este naivitate, deoarece evident lumea e diversă, nu suntem trași la indigo.
@smaranda
Nu neapărat. Spune-i unui copil că e cel mai frumos și mai talentat, mângâie-l pe creștet și fă-i toate voile și ai să vezi cum o să devină un infatuat și o să-și dezvolte un EGO cât Casa Poporului. Gen cine-i el.
@Isabela
Și eu am întors discuția spre tine tot așa, impersonal. 🙂
Păi stabilirea defectelor sau calităților obiective ale lui Gigel ține de propriul nostru discernământ. Măi, voi citiți proiecțiile de parcă ar colora tot spectrul lumii. Dacă ar fi așa, ar fi totul foarte simplu. Realitatea e însă infinit mai complexă și compusă dintr-o mulțime de elemente care se întrepătrund. Uneori poate fi vorba de o proiecție, alteori de o trăsătură reală a celuilalt, alteori de ambele. Ar fi simplu dacă ai putea spune că totul este proiecție sau că totul este obiectivitate și deci lipsă de proiecție. Dar universul nu e deloc simplu.
Ca să identifici corect proiecțiile, trebuie în primul rând să înțelegi cum funcționează ele. Am dat în articol două exemple. Uite încă unul: o persoană cu anumite complexe, pudori și frustrări de natură sexuală va evita instinctiv să urmărească filme erotice, cel puțin în public. O altă persoană care n-are niciun fel de inhibiții erotice va putea frunzări fără probleme o revistă pornografică, dacă întâmplător îi cade în mână. Dar dacă prima persoană o va vedea pe a doua că se uită în acea revistă, va gândi despre ea că e obsedată sexual. Când în realitate Bau-Bau-ul este la ea, adică la prima, nu la a doua.
Apoi, odată ce ai înțeles cum funcționează mecanismul, trebuie să fii foarte atentă și să ai o atitudine de introspecție pentru a vedea când și ce anume proiectezi. Iar asta te va ajuta nu să-i înțelegi mai bine și mai obiectiv pe ceilalți, ci să te înțelegi mai bine și mai obiectiv pe tine. Nu are importanță cum sunt ceilalți. Este o cheie spre propria ta ființă. Un demers de a-ți elimina propriile schelete din dulap. Ce contează cum sunt ceilalți și câte probleme au ei? Dacă ceilalți chiar sunt mincinoși, hoți sau ce-or mai fi, problema lor. Problema ta e cu ce-ai tu în dulap.
Uite un alt exemplu banal: o ființă foarte bârfitoare va avea tendința naturală de a vedea o mulțime de defecte în ceilalți. Chiar dacă prietenii și cunoscuții ei au, ca orice oameni, atât defecte cât și calități, persoana în cauză se va focaliza cu o perseverență demnă de o cauză mai bună aproape exclusiv asupra defectelor lor, ce-i vor servi drept material de bârfă. În acest caz, evident, răul pe care îl vede ea în ceilalți (și care din punct de vedere obiectiv poate chiar să fie real până la un anumit nivel) este de fapt expresia propriei ei micimi sufletești.
Dacă poți comenta, atunci e bine. De răspuns la răspunsuri nimeni nu poate la mine pe blog. Nici măcar eu. 🙂
Te-nțeleg perfect, Aldus, dar tot nu-mi iese.
Căci: eu scriu aproape perfect gramatical, da?, lucru totuși obiectiv. Zic. Și întîlnesc pe drumul vieții analfabetul aproape perfect, adică ăla care nici nu știe să scrie, nici nu înțelege ce a scris sau citit și mai e și rău (primele două, totuși, fiind cam obiective și ele, ca și “știința” mea). Ce proiectez eu asupra ăluia, de nu mă mai opresc din nervi și bîrfă, pînă ajung la zen-ul necesar al ignorării lui, de mă consum degeaba? Vreo dorință ascunsă de a fi la fel de senin de proastă? Mă văd în el cum eram în altă viață?
Tot vreau limita dintre suiectiv și obiectiv în percepții, altfel chiar am avea toți dreptatea noastră, ca-n înțelepciunile asiatice.
În cazul ăsta nu proiectezi nimic.
Dacă tu ești bună la română și constați că interlocutorul tău e agramat, atunci nu proiectezi nimic. Pur și simplu faci o constatare. Profesorul care-și notează elevul cu 4 nu proiectează niciun defect asupra lui.
Ca să proiectezi un defect asupra cuiva, trebuie ca în primul rând să ai defectul respectiv. Dacă nu ai acel defect, atunci sigur că nu-l poți nici proiecta asupra altora. Atunci ești „safe” și vei putea să-i evaluezi destul de corect pe cei din jurul tău la acel capitol. Vei fi obiectivă. Pentru că la acel capitol nu ai schelete care să te facă sensibilă și care să-ți coloreze modul în care vezi lumea. Când vei spune că X nu știe scrie va însemna că într-adevăr ai observat că X nu știe scrie și nu că ți-ai proiectat propria ta neștiință de carte asupra lui X. Că nu se pune problema în cazul tău. Nu ai carențe la capitolul limba română.
Dar s-ar putea să ai alte carențe sau defecte, la alte capitole, că nimeni nu-i perfect. Iar pe acelea, mai ales atunci când psihicul tău nu se simte confortabil să și le recunoască, vei avea tendința să le proiectezi asupra celor din jur.
Nu toți proiectăm aceleași lucruri asupra celorlalți. Fiecare e vulnerabil la altceva.
Fiecare are propria lui personalitate. Fiecare are propriile filtre prin care vede lumea. Nu suntem trași la indigo.
Deci, când zic că toți proiectăm, nu mă refer la faptul că de fiecare dată când constați că cineva are un defect, proiectezi. Când zic asta mă refer la faptul că fiecare are propriile lui schelete în dulap, deoarece nimeni nu-i perfect. Și pe acelea va avea tendința să le proiecteze. E ca și cum ai avea un vas spart, prin care curge apă. Gaura este defectul iar apa care curge este proiecția ta. Când zic că nimeni nu-i perfect mă refer la faptul că fiecare are una sau mai multe găuri prin care lasă apa să se scurgă. Dar asta nu înseamnă că toți au aceleași găuri. La fiecare apa se va scurge doar prin gaura care-i este specifică lui. Dacă la X apa se scurge aproape de toartă, aia nu înseamnă că și la tine se va scurge tot pe acolo. Poate tu ești blindată în zona aia. Poate tu nu ești rasistă, și atunci nu vei proiecta rasismul tău asupra celorlalți. Că n-ai probleme cu rasismul. Vei proiecta doar defectele care-ți sunt specifice ție.
Super. Merci frumos. Căci în acest caz, știind că-s la fel de corectă, leală și responsabilă în toate pe cît de bine știu limba română, nu am cum să proiectez lipsa acestor “defecte” în altcineva, ci pur și simplu să le constat.
Ei, asta crezi tu, că ești în toate la fel de perfectă. 🙂 După cum ziceam, fiecare are proprii balauri. Doar că cel mai adesea nici măcar nu e conștient de ei.
Nope, de ce cunoașterea și aplicarea gramaticii pot fi obiective și cunoașterea și aplicarea corectitudinii (nu politice) – nu?
Nu sînt perfectă, doar perfecționistă.
Issabela, dacă tu crezi că n-ai nicio hibă, cine-s eu să-ți strivesc corola de minuni? 🙂 Dar să știi că balaurii ăștia psihici nu țin cont de nivelul de cultură, educație, inteligență și alte asemenea. Și sunt foarte parșivi. De regulă nici măcar nu-ți trece prin cap că-i ai. Dar dacă chiar nu-i ai (ceea ce-i exclus), mă bucur pentru tine. 🙂
Ba-i am, i-am definit în cele din urmă și chiar încerc să lupt cu ei fără să-i proiectez conștient asupra altora.
Dar nu pot accepta ca toate cusururile altora să fie considerate proiecția balaurilor mei!!!
Păi nici n-o zis nimeni că sunt toate. Iar balaurii ăia pe care i-ai adus oarecum sub reflector și de care încerci să scapi nu-s chiar atât de problematici (cel puțin din prisma subiectului de față). Problematici sunt ăia de care nu ești foarte conștientă și pe care încerci să ți-i ascunzi de tine însăți. Pe ăia mai ales vei avea tendința să-i proiectezi. Dar, sigur, tu poți să presupui că nu-i ai sau că toți pe care-i ai ți-i știi, că doar presupunerile-s gratis. 🙂
În sfârșit, acum ai înțeles ideea din spatele proiecțiilor. Care proiecții nu se suprapun întotdeauna peste defectele ce le observăm la alții. Se suprapun uneori, în funcție de propriile noastre hibe reale și neconștientizate. Iar alteori nu se suprapun deloc, sunt pure observații de bun simț cu privire la lumea înconjurătoare. Voi ați sărit ca arse pentru că de fapt n-ați înțeles mecanismul în sine și ce vor să zică psihologii cu asta. Mă rog, recunosc că nici eu nu i-am citit foarte mult și că limbajul lor mi se pare uneori mai criptic decât scrisul medicilor.
[…] Păi numai credeți că lasă o rană în inima românilor, sau sunteți sigură? Ce sunt ăstea, cuvinte spuse din inimă la durere, cuvinte de consolare, sau discurs care să sune cât mai savant și să dea cât mai bine la ascultători? Lasă, cred, o rană în inima fiecărui român? Pe bune? Nici în inima rudelor nu sunteți sigură dacă lasă o rană? Și acolo doar credeți? Ok, mi-am adus aminte de articolul cu proiecția. […]