Efectele jocurilor video asupra psihicului

Titlul poate suna oarecum pretențios, dat fiind că include sintagma ezoterică de psihic, în condițiile în care eu vă scriu din postura de biet blogăr și nu de psiholog sau neurolog de renume. Puteam recurge la o altă formulare, care să înlocuiască această noțiune, ca Influența jocurilor video asupra comportamentului, să se focalizeze pe o grupă de vârstă, ca Ce efecte au jocurile video asupra copiilor, sau să facă titlul mai general: Avantaje și dezavantaje ale jocurilor video. Dar eu cred că jocurile video1Pe care de asemenea le puteam înlocui cu jocuri pe calculator, denumire sub care erau cunoscute cu câțiva ani în urmă; astăzi însă, ele pot fi jucate de pe o multitudine de dispozitive, ca tablete, console și telefoane mobile, așa că jocuri video rămân. își exercită influența atât asupra copiilor cât și asupra adulților și că cea mai mare urmă o lasă la nivelul psihicului, din motive pe care le voi expune mai jos. Până la ele însă, haideți să privim subiectul și din alte unghiuri.

Counter-Stryke

Influența jocurilor video asupra bugetului nostru

Spun bugetul nostru presupunând că am un public adult. Da, unele jocuri costă, iar atunci când te prinde febra celui mai nou joc, poți investi sume deloc mici pentru a ajunge la cutare nivel sau pentru a-ți înzestra eroul cu diverse atuuri. Mă aștept să-mi spuneți că sunteți adulți și că aveți un control asupra banilor pe care îi băgați în așa ceva. Totuși, se pare că mai nou și copiii pot genera găuri negre în bugetul părinților. Conform unor documente interne pe care Facebook a fost silit printr-o decizie judecătorească din ianuarie să le „desecretizeze”, gigantul mediatic folosea în mod intenționat tactici menite să-i facă pe copiii care se jucau de pe contul părinților să cheltuiască o grămadă de bani. În multe cazuri vorbim de copii de 5-6 ani, care nici măcar nu aveau nevoie să introducă o parolă pentru ca Facebook să-și tragă bani de pe cardul părinților. Chiar și copiii de vârste mai mari aveau probleme în identificarea fraudei, deoarece diversele bonusuri sau obiecte pe care le cumpărau în joc nu îți dădeau impresia că plătești bani reali pentru ele. Situația dura de ani de zile iar Facebook nu doar că o cunoștea foarte bine, ci chiar îi încuraja pe dezvoltatorii de jocuri să le proiecteze într-un mod cât mai înșelător din acest punct de vedere. Mai mult, atunci când o echipă de angajați a propus și implementat o serie de măsuri menite să reducă riscul unor astfel de confuzii, conducerea Facebook a decis să le ignore. Puteți citi detalii despre asta pe revealnews.org.

Dincolo însă de manipularea celor mici, industria jocurilor video este una dintre cele mai profitabile industrii de pe glob. Numai anul trecut, în 2018, conform Wikipediei, aceasta a adus în SUA venituri de circa 43 de miliarde de dolari, egalând astfel veniturile din industria americană de film. Evident, toți acești bani plătiți din buzunarele celor care se joacă sau ale părinților lor.

Jocurile video și timpul liber

Timpul liber și timpul ocupat, cu fina demarcație dintre ele, este unul din subiectele predilecte de meditație ale filosofilor. Cel mai frumos citat despre timpul-devenire îi aparține, probabil, lui Alexis Carel:

El este ca un fluviu care curge pe câmpie. În zorii zilei sale, omul merge sprinten de-a lungul țărmului. Iar apele îi par leneșe. Dar ele își grăbesc puțin câte puțin cursul. Spre amiază, nu se mai lasă depășite de om. Când se apropie noaptea, ele sunt și mai repezi. Și omul se oprește pentru totdeauna, pe când fluviul își continuă calea netulburat. În realitate, fluviul nu și-a schimbat niciodată mersul. Fiecare dintre noi e omul care aleargă de-a lungul malului și se mira ca apele își grăbesc mersul.

În trecut am avut o perioadă în care m-am jucat destul de mult. În trecut aveam timp liber. Astăzi joc jocuri video foarte rar spre deloc. Când ești copil, puber sau adult, cea mai mare resursă de care dispui este timpul. Îl ai din belșug, ți se pare că este infinit și nu știi cu ce să ți-l ocupi. Problema apare când timpul devine deja o resursă prețioasă și, totuși, îl pierzi cu astfel de jocuri. Îmi aduc aminte de un prieten care mi-a spus odată că s-a jucat Quake timp de 3 zile și 3 nopți. Fără să mănânce, fără să doarmă. Să trecem la capitolul timp și dependența?

Influența jocurilor video asupra psihicului jucătorului

Și astfel am ajuns la ceea ce v-am promis în titlu. După cum vă spuneam, nu am diplome în psihologie. Mai mult, nu voi face apel la studii sau articole de specialitate. Și totuși, consider că argumentele de bun simț pe care le voi prezenta în continuare vă vor ajuta să înțelegeți de ce opinia mea fermă este că:

da, jocurile video își lasă o amprentă deloc neglijabilă asupra psihicului uman.

Și una nu tocmai pozitivă. Să mă explic. Tot ceea ce vedem, auzim, gustăm, mirosim sau pipăim, cu alte cuvinte tot ceea ce ne parvine prin intermediul simțurilor se înregistrează în subconștient. Putem verifica lucrul ăsta foarte simplu, aducându-ne aminte cum într-o anumită zi am văzut un obiect care ne-a atras atenția, pentru ca în noaptea următoare să îl visăm. Mai mult, subconștientul este depozitarul inclusiv al informațiilor care ne parvin de la simțuri și care nu sunt receptate sau nu ajung la partea conștientă a minții. Probabil știți că există anumite praguri sau limite între care devenim conștienți de culori, sunete mirosuri șamd. Puteți privi partea conștientă a minții ca pe o țară la ale cărei granițe se află niște puncte de trecere, apărate de niște filtre (sau gardieni). Dacă de exemplu noi vedem o imagine sau auzim un sunet care durează prea puțin, acesta ajunge până la „frontieră”, dar filtrele respective o consideră irelevantă și o aruncă la coșul de gunoi. Coș de gunoi cunoscut și sub numele de subconștient. Mecanismul este unul de protecție, având rolul de a nu suprasolicita creierul cu informații inutile, dar, desigur, memoria subconștientă păstrează reziduurile acestor informații, posibil pentru totdeauna.

De altfel, se știe că mecanismul descris mai sus a fost chiar folosit în scop comercial în trecut, prin intermediul unor reclame livrate sub formă de sugestii subliminale. O să dau două exemple simpliste și poate ușor exagerate, dar edificatoare. Să zicem că mergi la cinematograf pentru a vedea un film. După cum iarăși probabil știți, un film este alcătuit dintr-o serie de cadre statice ce se suprapun cu mare viteză, circa 24-60 pe secundă, dând astfel iluzia mișcării. Ei bine, între două astfel de cadre producătorii inserează o reclamă la Coca-Cola, care să zicem se repetă tot la 20 de cadre. O astfel de reclamă nu va fi percepută în mod conștient, dar, prin repetare, se va imprima treptat în subconștient. În momentul în care ieși din sala de film, treci pe lângă raionul de sucuri și, văzând raftul cu Coca-Cola, simți subit o stare de sete sau îți vine cheful să bei o Cola. Sau, de fiecare dată când la televizor rulează o anumită reclamă la mâncare pentru câini, patrupedul tău ciulește urechile și devine atent. Amuzat(ă), decizi să îi cumperi produsul respectiv, fără să știi că producătorii reclamei au suprapus peste coloana sonoră a clipului câteva sunete pe care urechea omului nu le percepe, dar care animalului i se par foarte interesante.

Este, desigur, un domeniu fascinant, pe care îl puteți explora și din prisma câtorva producții cinematografice, cum ar fi episodul Double Exposure din serialul polițist Columbo, unde aceste sugestii stau la baza intrigii, sau filmul Focus, unde ele constituie cea mai bună parte a unui scenariu în rest slab și dezlânat. La ora actuală, astfel de sugestii sunt interzise în unele țări, cum ar fi Marea Britanie:

No advertisement may use images of very brief duration, or any other technique that is likely to influence consumers, without their being fully aware of what has been done.

Și uite că am ajuns, șontâc-șontâc, la esența discuției noaste. Pentru că dacă până și imaginile prea scurte pentru a fi conștientizate lasă o urmă la nivelul subconștientului, ce efect credeți că vor avea imaginile horror din anumite jocuri, care se repetă obsesiv, ore în șir, pe perioade lungi de timp, asupra celui care le vede? De altfel, sunt sigur că o dovadă simplă și banală a existenței acestor impregnări ați avut ocazia s-o observați fiecare atunci când, de exemplu, v-ați concentrat foarte mult la rezolvarea unor exerciții de matematică pentru ca ulterior să vedeți în fața ochilor doar cifre și formule sau atunci când v-ați jucat mult timp ceva iar apoi, în trafic, ați constatat că peste imaginea șoselei se suprapun personajele din joc, chit că n-ați reflectat profund la cauza și semnificația lor din prisma celor discutate aici.

Dar poate suntem suficient de maturi cât să putem controla orice eventuale impulsuri negative, aud o obiecție în culise. Din păcate, o astfel de perspectivă e greșită, deoarece subconștientul scapă cenzurii pe care omul treaz și lucid o manifestă în mod normal.  La nivelul subconștientului nu există barajele etice, morale, logice și de auto-control care există la nivelul conștientului. Subconștientul este ca un vas imens în care puteți arunca orice, fără să existe vreun criteriu de sortare, evaluare sau respingere a ce aruncați în el. Puteți verifica și acest lucru în mod foarte simplu, aducându-vă aminte de faptul că atunci când visați se petrec tot soiul de lucruri care la trezire vi se par fără noimă. De exemplu, din punctul de vedere al unui om rațional este absurd ca bunica să poată zbura sau ca voi să fiți simultan mai multe personaje din vis și să arătați ca prietenul vostru. Și totuși, în vis, atunci când barajele conștiente sunt căzute, astfel de lucruri nu vă ridică niciun semn de întrebare, părând absolut firești. Acesta este de altfel și motivul pentru care sugestiile negative (de tipul „Nu mai fumez!” sau „Mă las de jocuri video!”) sunt o idee proastă, deoarece subconștientul va recepta cuvântul „fumez” în mod separat, fără să-l asocieze neapărat cu intenția voastră conștientă, și, având în vedere puternica voastră dependență de acest viciu (care se traduce printr-o rezonanță specială a acestui cuvânt pentru voi), foarte probabil chiar va potența viciul de care cu atâta ardoare vreți să scăpați. Tot acesta e motivul pentru care folosirea în scopul autosugestionării a unei reclame negative de tipul celor de pe pachetele de țigări, cu un mesaj ca „Fumatul omoară” însoțit de imaginea unui canceros, este o idee și mai proastă.

Ajuns în acest punct, nu-ți trebuie un teanc de titluri universitare sau de studii de specialitate pentru a intui că supraexpunerea la imagini și scene video dizgrațioase, urâte, grotești, monstruase, hidoase etc, adeseori pe o muzică în același ton, ca cele din jocuri precum Doom sau Quake – pe care, de ce să nu recunosc, le jucam cu entuziasm cândva -, ca și la scene de violență extremă în care tu, subiectul principal, tai cu drujba sau seceri cu diverse alte arme astfel de inamici imaginari, din care țâșnește sângele mai ceva ca sângele romanilor din serialul Spartacus, îți va supra-satura subconștientul cu impulsuri deloc mirifice și armonioase. Probabil, mă gândesc, asta nu înseamnă neapărat că vei simți brusc nevoia să te apuci să omori oameni, cu toate că au existat și astfel de cazuri extreme – mai ales în rândul copiilor, dar puternica impregnare a imaginilor de această factură în subconștient se poate apoi manifesta la nivel psihic prin stări de depresie, de teamă, prin trăirea anumitor angoase etc și poate duce în timp, în plan somatic, chiar la apariția anumitor afecțiuni sau boli, pentru că mintea și corpul sunt conectate.2Un lucru ignorat de foarte multă lume dar care – dacă te gândești puțin – ține de domeniul evidenței este faptul că dictonul „mens sana in corpore sano” are un dublu sens. Nu degeaba vă spune medicul, dacă sunteți cardiac, să evitați stresul, să nu vă înfuriați, să cultivați stări de calm șamd.

Eu de pildă țin minte că în perioada în care mă jucam foarte mult, uneori până la ore târzii din noapte sau din dimineață, am început să am câteva vise pe care nu știu dacă le-aș putea trece în categoria coșmarurilor, dar care în orice caz erau foarte neplăcute. Mă trezeam din ele transpirat și cu o stare foarte proastă. Uneori, aveam vag senzația că visez. De exemplu, într-un astfel de vis foarte neplăcut, am avut această senzație că visez și am încercat să mă trezesc. În urma unui efort foarte mare, până la urmă am reușit să-mi revin și să mă ridic din pat, să mă învârt puțin prin cameră, pentru ca, în scurt timp, să reintru în lumea aceea nasoală, care cumva a venit la mine în cameră. Moment în care mi-am dat seama că doar am visat că m-am trezit. După ce am încetat să mă joc au dispărut și visele respective.

Pe final vreau să fac observația că articolul de față nu se dorește a fi o lecție de morală. Nu am pretenția adevărului absolut și nu militez pentru nimic. Vă expun doar opinia, de fapt nu, convingerea mea cu privire la influența nefastă a acestor jocuri video, mai ales a celor ce conțin scene violente, muzică dizarmonioasă și imagini grotești, asupra psihicului și subconștientului nostru, indiferent cum ne cheamă, ce vârstă avem, ce școli am terminat și cât de imuni ne credem la influența jocurilor video. Dar, bineînțeles, probabil că efectul lor este și mai nociv în cazul copiilor, care încă nu s-au dezvoltat suficient din punct de vedere intelectual și bănuiesc că sunt mai ușor de influențat. Drama aici e că părintele, în loc să se preocupe în mod responsabil de felul în care-și petrece timpul odrasla lui, din ce aud și văd pe net, deseori se bucură că micuțul și-a găsit o ocupație (de a sta cu ochii în telefon sau calculator) și că astfel l-a scăpat pe el, adică pe părinte, de o grijă în plus.

Efecte pozitive ale jocurilor video

Dar oare există și efecte pozitive ale acestor jocuri? Am citit mai demult într-un articol, nu mai rețin unde, că există studii ce atestă o dezvoltare a inteligenței și capacității de decizie observată la cei care jucau anumite jocuri de strategie. Înclin să cred că da, și asta tot din experiență personală. Într-o perioadă jucam Warcraft 2, Dune 2000 și alte jocuri video de strategie și îmi aduc aminte că atunci când ajungeam la un anumit nivel cu dezvoltarea satelor sau orașelor mele, trebuia să fiu alert și să manifest un anumit spirit de analiză, sinteză și reacție cât mai rapidă, alături de o atenție distributivă, pentru a face față solicitărilor crescânde ale jocului. Pot spune că am resimțit această „stimulare” ca pe un fel de trezire dintr-o stare de amorțeală mentală și pot înțelege cum ea s-ar răsfrânge în mod pozitiv în alte domenii (ca de exemplu viteza de reacție la volan). O influență pozitivă o pot avea, cred, și jocurile de tip Tycoon, cum ar fi simulatoarele economice. Un efect similar și mai potențat l-ar putea avea jocurile de strategie care nu se bazează pe grafică, ci pe planificarea de durată. Și să nu uităm că de exemplu piloții de avioane exersează uneori pe diverse simulatoare ce pot fi privite ca fiind jocuri video.3Evident, jocurile de logică, ca șahul sau pokerul, intră și ele la categoria stimulatoarelor mentale, chiar dacă pe acestea deja cu greu le-am mai putea numi jocuri video.

Totuși, nu cred că jocurile de tip FPS (first person shooter) pot avea efecte benefice semnificative. Efecte pe care, chiar dacă le-aș presupune ca fiind reale, punându-le în balanță cu grafica, muzica și scenele de violență care de regulă abundă în acest tip de jocuri, tot pe minus aș ieși după ce trag linie.

În sfârșit, după cum îi spuneam și lui Q, consider că recenziile și studiile pozitive cu privire la astfel de jocuri trebuie citite cu o doză serioasă de circumspecție și cu mult discernământ, deoarece, la banii pe care-i generează, industria jocurilor video are tot interesul să fie ilustrată într-o lumină pozitivă, iar pe net găsim o mulțime de gameri care se plâng de faptul că saiturile consacrate ridică osanale unor jocuri care, odată cumpărate, se dovedesc a fi mediocre sau proaste.4Da, aici există și un inters mai direct, legat de faptul că multe astfel de saituri conțin linkuri de afiliere prin care se poate cumpăra un anumit joc. Totuși…

25 Replies to “Efectele jocurilor video asupra psihicului”

  1. Doamne cat ai putut sa scrii :))
    Discutia este mult mai ampla decat ce fel de impact lasa asupra psihicului. zic eu.
    Ca si adult, in afara de mesajele subliminale, subconstientul tau va inregistra oricum acele imagini care se muleaza mai bine pe traumele, convingerile, experientele tale, indiferent de unde vin. Acele imagini care te “declanseaza”, daca vrei. Ca si copil, acolo intr-adevar, te pot inca “forma”, pentru ca esti destul de “crud” ca sa faci anumite diferente.
    Eu nu consider jocurile video cu mult diferite fata de povestile cu Fat-Frumos sau unele desene animate ale copilariei. Sau ca pe un film/serial. Sunt pasionat de jocuri, atat pe PC, cat si pe alte platforme. Am si lucrat la dezvoltarea unora pe o consola de la Nintendo candva, deci stiu putin si “culise”. Pana la urma, ce contin jocurile la care faci tu referire (FPS): un erou care omoara dusmanii/inamicii (eternul laitmotiv al basmelor copilariei, si nu numai) in fel si chipuri. Sau o armata (la cele de strategie) care invinge armata inamica. E cam ca si “Prâslea tăie capul zmeului cu o lovitura de paloș…” intr-o rezolutie mult mai buna 🙂
    Eu as pune problema insa altfel, si anume cat de multa dependenta poate crea asta (jucatul)? Sincer, continutul, nu mi se pare atat de important, atata vreme cat este unul cinstit – adica nu sunt tertipuri subliminale in el. Asta nu inseamna ca mi-as lasa copilul de 6 ani sa joace un joc PG-16 (sau care e sistemul de rating la jocuri).
    Astept pareri si contraargumente, pentru ca ai atins un subiect pe care-l consider o “vaca de muls” la capitolul idei/dezbateri 🙂

  2. Doamne cat ai putut sa scrii :))
    Discutia este mult mai ampla[…]

    Păi noa, am simplificat și eu cât am putut. Că, după cum spui, discuția e mult mai amplă. 🙂

    Ca si adult, in afara de mesajele subliminale, subconstientul tau va inregistra oricum acele imagini care se muleaza mai bine pe traumele, convingerile, experientele tale, indiferent de unde vin.

    În primul rând, când vorbim de jocuri, imaginile nu sunt deloc subliminale. Eu am dat exemplul imaginilor subliminale ca să arăt că până și acelea te influențează (darămite cele care sunt vizibile ca lumina zilei). În al doilea rând, subconștientul înregistrează tot. Da, unele lucruri percutează mai bine, în funcție de particularitățile tale, dar gândește cu putere în fiecare zi „Sunt slab, sunt un ratat” și până la urmă vei percuta și la sugestia asta.

    Eu nu consider jocurile video cu mult diferite fata de povestile cu Fat-Frumos sau unele desene animate ale copilariei.

    Orice imagine se impregnează în subconștient. Cu cât imaginea e mai clară și are culori mai atractive (în publicitate se folosesc mult roșul, portocaliul și galbenul), cu atât îți atrage atenția mai mult. Budiștii au o serie de tehnici în care vizualizează tot felul de diagrame și de alte chestii. Piatra de temelie a acestor tehnici este capacitatea de concentrare mentală și de vizualizare perfectă a diagramelor respective (cu ochii închiși), ca pe niște imagini foarte clare, peste care nu se suprapune nimic. Acum, întreabă-te: tu când ascultai o poveste cu Făt-Frumos vizualizai cu ochii minții aceleași scene pe care le vezi în unele jocuri de tip FPS? Îi tăia Făt-Frumos balaurului capul cu drujba și sărea sângele în toate direcțiile? Și aveau imaginile tale mentale aceeași consistență și claritate ca cele pe care le vezi în jocuri? Că dacă nu, impactul asupra subconștientului (din punctul acesta de vedere, care ne interesează pe noi aici) este probabil nul.

    Sau ca pe un film/serial.

    Probabil că și filmele de groază își cer tributul lor de la psihicul celui care le urmărește.

    Pana la urma, ce contin jocurile la care faci tu referire (FPS): un erou care omoara dusmanii/inamicii (eternul laitmotiv al basmelor copilariei, si nu numai) in fel si chipuri. Sau o armata (la cele de strategie) care invinge armata inamica. E cam ca si “Prâslea tăie capul zmeului cu o lovitura de paloș…” intr-o rezolutie mult mai buna 🙂

    Cred că ți-a scăpat un element esențial pe care l-am explicat în articol. Subconștientul nu „gândește” așa cum gândești tu. La nivelul lui nu există mecanismele logice pe care le are mintea conștientă și rațională. Tu acum faci o analogie care ține de mintea conștientă. Subconștientul n-are treabă cu analogia asta. Lui îi arăți imagini horror, el le înregistrează și, în timp, prin acumulare, tu observi că treptat ai migrene, ai depresii, viața începe să ți se pară lipsită de sens, ba te și îmbolnăvești de diverse etc. Subconștientul n-are treabă că imaginile respective pot fi interpretate ca părți ale unui basm. El le interpretează într-o altă cheie, mult mai simplă: e o imagine frumoasă, armonioasă, în sensul copilăresc, naiv, ingenuu al termenului, te simți bine. E o imagine horror, te simți rău. Nu contează de unde provine imaginea. În plus, după cum îți spuneam mai devreme, în timpul basmelor nu rulează pe ecranul minții tale imagini de înaltă rezoluție cu monștrii pe care-i tai în două. Deci, subconștientul nu e impregnat ca și la jocurile video.

    E foarte frumoasă analogia asta, că jocurile sunt un fel de basme, dar când visezi faci astfel de paralele și analogii? Subconștientul n-are treabă cu ele.

    Eu as pune problema insa altfel, si anume cat de multa dependenta poate crea asta (jucatul)?

    Eu zic că nu așa de multă. Dar dacă îl cumulezi cu ignoranța, respectiv cu faptul că unor oameni nu doar că li se pare o activitate inofensivă, ci chiar consideră că are efecte benefice asupra lor, evident că respectivii vor continua să se joace vreme îndelungată chiar fără să fie prinși în aceeași menghină în care te prinde de exemplu fumatul.

    Sincer, continutul, nu mi se pare atat de important, atata vreme cat este unul cinstit – adica nu sunt tertipuri subliminale in el.

    Fratele meu, dacă într-un film oarecare, de exemplu de dragoste, sunt intercalate la un anumit interval cadre cu secvențe horror pe care tu nu le vezi și care deci se constituie în sugestii subliminale ce ajung să te influențeze, vizionarea unui film horror explicit, în care toate cadrele sunt horror și tu le vezi foarte bine, adică nu sunt ascunse, te va influența mult mai mult.

    Înțelegi?

    Deci dacă subconștientul e receptiv până și la imagini atât de scurte încât mintea ta nu ajunge să le conștientizeze, cu atât mai receptiv va fi la imaginile afișate suficient de mult încât tu le conștientizezi foarte bine și care se repetă timp de minute sau ore în șir.

    Deci dacă tu doar șoptești ușor ceva către subconștient (sugestii subliminale) și, prin repetare, într-un final el ajunge să îți răspundă, cu atât mai rapid și mai puternic va fi răspunsul lui atunci când tu strigi din toate puterile către el (imaginile normale, care nu sunt subliminale).

    Deci da, conținutul o fi cinstit, că nu prezintă acele scene grotești pe ascuns. Le afișează pe față. Dar impactul asupra subconștientului este mult mai mare decât dacă le-ar afișa într-o formă subliminală. Și nu contează ce părere ai tu despre imaginile respective, la modul că tu știi că este doar un joc ce n-are legătură cu realitatea; acestea sunt filtre ale minții conștiente.

    Astept pareri si contraargumente, pentru ca ai atins un subiect pe care-l consider o “vaca de muls” la capitolul idei/dezbateri.

    Păi na, ți-am dat câteva. Dar eu zic că nu strică să recitești articolul cu atenție, eventual chiar de mai multe ori, că am impresia că ți-au scăpat unele lucruri sau că le-ai interpretat într-un mod deficitar.

  3. Mai, ce sa mai zic? Tu pare-se ca ai deja formata o parere, chiar o certitudine. Nu am de ce sa recitesc articolul tau, ca nu-mi spune lucruri noi. Pana la urma, fiecare cu opinia lui. Multumesc de raspunsuri, chiar daca nu sunt de acord cu ele

  4. Da, așa e. Am o convingere în direcția asta. Am adus și argumente în sprijinul ei. Tu doar mi-ai spus că nu ești de acord, fără să aduci vreun argument.

  5. Mey, mi se pare că ai o ușoară tentă de ”preaching”, cam ca foștii fumători care după ce se lasă devin niște înverșunați predicatori anti-fumat, indiferent dacă-i contextul potrivit pentru predică sau nu. Sau ca oamenii convertiți tîrziu în viață la creștinism. Pe scurt, nu mă convinge entuziasmul acesta.

    Jocurile sunt, ca *mediu*, o formă de artă. De fapt o împletire a mai multor arte — un joc bun te stimulează și vizual, și auditiv, ba chiar are o întreagă poveste accesibilă în scris (vezi seria Elder Scrolls). Desigur, ca la orice formă de artă, se produce pe lume un munte întreg de gunoi.

    Totuși, așa cum nu confundăm maculatura cu literatura, așa nici nu-mi vine să confund jocurile de 3 lei cu alea care chiar ar meria titlul de artă.

    Ca să nu menționăm că majoritatea presupuselor dezavantaje vine strict din faptul că oamenii nu știu alege grîul de neghină. Punctual:

    – Să dai banii pe un joc nu-i cu mult diferit de a da banii pe entertainment în general: contează calitatea. Nimănui nu-i vine să-ți spună c-ai aruncat banii pe cimenatograf, chiar dacă te duci să vezi un blockbuster declarat (e.g. Fast and Furious 8). Însă imediat sar experții să-ți atragă atenția, fonfăind pe nas, că ai cheltuit 10-20-50 de euro pe jocuri video. Indiferent ce joc o fi. Păi … ete scîrț!

    – Drămuirea timpului liber este alt subiect „touchy”. Știu N gagici care declară senine că se uită la filme proaste pe Netflix, să treacă timpul. Cumva, aia nu-i inacceptabil social. Dar să dea dracu și să pierzi 2-3 ore într-un joc? Pfoai, ce persoană ratată ești. Scuze, însă mi se face lehamite.

    Punctual, industria de jocuri face studii avansate pe tema ”cum să ținem omul legat de joc cît mai mult posibil”. Jocurile care mă tratează drept un șobolan exploatabil sunt dispus să le urăsc. Pe restul nu.

    – Influența asupra psihicului … *again*, îți mai fac comparația cu filmele? De ce nu are nimeni nici o problemă cu scenele violente sau pornografice din filmele recente? Și, în altă ordine de idei, cine cîcat te obligă să joci jocuri violente?

    Mai încet cu pianul ăla pe scări, boss. Jocurile n-au nimic. Anumite jocuri au, punctual, aceleași probleme pe care le are întreaga industrie de entertainment. Să nu confundăm categoria cu subcategoriile ei, zic.

  6. Ok, hai sa o luam punctual, si sa vedem unde ajungem. Sincer, nu-mi place felul cum te exprimi, cu citatele pe care le dai din texte mele, pentru ca-mi da senzatia ca ma corectezi. Stiu, este doar impresia mea, dar na, daca tu esti sincer, sunt si eu 🙂

    1) Subconstientul nu functioneaza chiar asa cum zici tu: ii arati imagini frumoase se bucura, ii arati imagini violente, se supara. Intr-o cheie simpla, leaga ceva ce in trecut te-a facut sa suferi de un potential pericol. Ergo, cel mai bun indicator al unei POTENTIALE (scriu asa pentru ca subconstientul nu face diferenta dintre real si imaginar) situatii de suferinta este teama. Daca tu in copilarie (mai precis in primii ani de viata – atunci cand creierul tau se formeaza si se “seteaza”) esti expus la situatii “ingenue” – care btw, tot o descriere rationala este – si te simti ca dracu, pe viitor, cand vei fi declansat in exact acelasi fel, va aparea teama, pentru a fi atentionat de un potential pericol.
    La faza cu Fat frumos, ai divagat mult, pentru ca ideea nu e doar de drujba si sange, pentru ca la varsta aia, oricum nu esti capabil de o imaginatie atat de bogata. Insa “a taia capul”, poate sa ramana intiparit muuuulta vreme in subconstientul tau, pana sa devii constient ca exista acolo ca un declansator. Ca sa nu mai zic de desenele de la Disney, cu imaginile subliminale dovedite si recunoscute.

    2) Nu consider ca un anumit joc ma influenteaza mai mult decat ma influenteaza o poveste sau un film. Faptul ca acum, ca adult am cel putin un filtru in plus (mintea constienta, ratiunea, gandirea – cum vrei sa-i spui), ma face cel putin sa-mi observ reactiile la stimulii pe care-i vad ca si in orice alt context. Daca am un oarecare echilibru mental, cred ca voi fi capabil sa observ ce anume ma declanseaza si ce nu. Personal, consider ca am asta. Si mai cred ca am “o problema” atunci cand nu mai sunt in stare sa ma dezlipesc de un calculator, sau consola, ce-o fi, ca sa “termin nivelul. Nu ca vad sange si drujbe. Exista jocuri horror pe care unii le gusta – eu mai putin. Exista jocuri de suspans – pe care unii le joaca. Exista jocuri de impuscat pe care aproape orice baiat le-a jucat. Nu am simtit ca ma fac sa reeditez scenele de la americani din Vegas, sa ma apuc sa trag in multime cu AK-47.

    3) Nu stiu daca imaginile subliminale sunt mai putin periculoase decat cele directe. Din contra, mai ales ca pe cele directe le mai poti cerne ulterior, pentru ca-ti starnesc o reactie, o emotie pe care o poti observa. La cele subliminale, ciu-ciu, ca acolo se depaseste filtrul constient, si instrumentele aferente ratiunii. Te trezesti dintr-o data declansat, si nu stii de unde. Daca ai vazut Serenity – si cred ca l-ai vazut – adu-ti aminte de faza in care gagica o ia razna in bar si incepe sa faca ravagii. Crezi ca daca venea cineva si ii “soptea” la ureche: “Acum devii o masina de ucis” s-ar fi declansat? Eu tind sa cred ca nu.

    Pana la urma, iti place ceva, o faci. Iti place sa impusti monstrii, sau sa tai capete? Perfect. De ce-ti place asta? – buna intrebare. Raspunde-ti la ea daca vrei, si daca consideri “o problema”, trateaz-o. Raman la parerea ca atata vreme cat tu “domini” jocul, si nu jocul pe tine – din toate punctele de vedere, nu este o problema cu continutul, ci cu cat iti impacteaza mersul firesc al vietii tale.

  7. Pana la urma, iti place ceva, o faci. Iti place sa impusti monstrii, sau sa tai capete? Perfect. De ce-ti place asta? – buna intrebare. Raspunde-ti la ea daca vrei, si daca consideri “o problema”, trateaz-o.

    Tare de tot asta, bro!

    Da’ cum catharsismul’l chinuie prea tare, oximoronul (decât, SIC!) @ lotusaldusflocuspocus, ţi’o răspunde pe măsură.
    Măsura lui, indeed

    (oare de ce mă râd?!!!)

  8. @Alex

    Mey, mi se pare că ai o ușoară tentă de ”preaching”, cam ca foștii fumători care după ce se lasă devin niște înverșunați predicatori anti-fumat, indiferent dacă-i contextul potrivit pentru predică sau nu.

    Și acum mă mai joc, e drept că mult mai rar ca pe vremuri, deci nu sunt un convertit la dreapta credință a abandonării oricărei forme de stimulare vizuală. Dar și cartofi prăjiți cu pâine mai mănânc. Totuși, când o să scriu un articol pe tema alimentației, o să spun că combinația pâine + cartofi prăjiți nu-i o idee foarte inspirată. Asta e opinia mea despre jocuri.

    Jocurile sunt, ca *mediu*, o formă de artă.

    Notează te rog că eu am discutat mai mult din perspectiva influenței imaginilor și scenelor grotești (ce apar în multe jocuri de tip First Person Shooter) asupra psihicului uman prin intermediul subconștientului. Ori modul de funcționare a subconștientului este oarecum legic. Adică, nu-l interesează pe el prea mult dacă este artă sau nu este artă ce-i dai tu. Îl interesează strict cu ce fel de imagini îl hrănești, luate individual. Că el nu face corelațiile pe care le faci tu. Gândește-te puțin la legea gravitației din perspectiva unui tip care sare în apă de pe o stâncă înaltă de la mal: nu prea contează că sare artistic sau că sare ca un pietroi: dacă nu calculează bine distanța față de la mal și aterizează pe plajă, se face praf. Suprafața Terrei nu se sinchisește de faptul că săritorul nostru a făcut un triplu tulup în cădere. Cam așa văd eu și preocupările subconștientului vizavi de calitatea artistică a stimulilor pe care-i ingerăm zi de zi. Care, sigur, nu provin doar din jocuri, dar eu în articolul ăsta m-am referit la jocuri, unde deseori astfel de stimuli sunt exacerbați.

    – Să dai banii pe un joc nu-i cu mult diferit de a da banii pe entertainment în general: contează calitatea.

    De acord. Eu sugeram, totuși, că gamingul poate fi o preocupare costisitoare. Poate mai costisitoare decât vizionatul de filme pentru noi românii, că filmele le mai piratăm, dar dacă vrei să joci ceva online, cam trebuie să îți faci cont pe Steam.

    La exemplul cu cinematograful mai e ceva: ieșirea în oraș e un adevărat ritual social. Te scoate din casă, poate mergi cu prietena sau familia, mai iei aer, mai vezi orașul etc. Altfel, ba da, dacă o să te uiți la Fast and Furious acasă, după ce ți-ai cumpărat DVD-ul, sigur, n-o să mă apuc să sar la gâtul tău de nebun, dar dacă mă provoci sau dacă mă prinzi într-o zi în care am chef de „ceartă” sau dacă tocmai am văzut un jaf de film care m-a scos din pepeni și îi fac recenzia, există posibilitatea să-ți spun că ți-ai pierdut două ore din viața ta urmărind o tâmpenie pe care a trebuit să dai și bani. Pentru că, privind dintr-un anumit unghi și la rece, este adevărat. Chiar dacă și eu mă mai uit la astfel de filme. 🙂

    – Drămuirea timpului liber este alt subiect „touchy”. Știu N gagici care declară senine că se uită la filme proaste pe Netflix, să treacă timpul. Cumva, aia nu-i inacceptabil social. Dar să dea dracu și să pierzi 2-3 ore într-un joc? Pfoai, ce persoană ratată ești. Scuze, însă mi se face lehamite.

    Și aici sunt de acord, de aia nici n-am insistat. Chiar am și scris că există o fină demarcație între timpul liber și timpul ocupat pentru că, într-adevăr, chestiunea timpului e una profund subiectivă. Totuși, nu poți să ignori complet subiectul în condițiile în care, tot așa, judecând la rece, orice activitate nefolositoare sau lipsită de valențe spirituale autentice (includ aici arta) este, dintr-o perspectivă să-i zic așa filozofică, timp pierdut nu câștigat, și în condițiile în care cineva îmi spune că se joacă 3 zile și 3 nopți fără să mănânce și fără să doarmă.

    Acolo nu-i o critică acerbă, ci un asterisc cu explicația: de avut în vedere.

    Deci da, dacă îți pierzi timpul numărând bețe de chibrit, obiecția e la fel de validă.

    – Influența asupra psihicului … *again*, îți mai fac comparația cu filmele? De ce nu are nimeni nici o problemă cu scenele violente sau pornografice din filmele recente? Și, în altă ordine de idei, cine cîcat te obligă să joci jocuri violente?

    Aici ești tu subiectiv și cu capsa pusă. N-am nicio problemă cu filmele pentru că acum sunt la capitolul jocuri. Pare’ rău, nu pot scrie despre 10 lucruri odată. Când o să scriu despre filme o să mă rezum la ele (și atunci, probabil, mă vei întreba de ce despre jocuri nu zic nimic). Pe foarte scurt, dacă ai deschis subiectul, cred că și filmele cu scene violente au exact aceeași influență, cu diferența că un film durează maxim 3 ore. Nu cred însă că scenele pornografice au aceeași influență. Dacă vrei, putem discuta într-un alt articol despre asta.

    Și nu te obligă nimeni să joci jocuri violente. Dar asta nu înseamnă că eu nu pot scrie despre influența jocurilor violente asupra celui care le joacă. Am zis că te obligă cineva să le joci? Am zis doar că ele au o influență negativă, ceea ce consider că-i un adevăr. Mai departe, e problema fiecăruia dacă și ce joacă. Ce faci tu acum e ca și cum tu ai scrie un articol pe tema hoției, spunând că e nasoală, după care eu aș veni și aș zice că nu te obligă nimeni să furi. Păi nu te obligă, dar tu ai analizat fenomenul respectiv. Lucru pe care ai tot dreptul din lume să-l faci.

    Jocurile n-au nimic. Anumite jocuri au, punctual, aceleași probleme pe care le are întreaga industrie de entertainment. Să nu confundăm categoria cu subcategoriile ei, zic.

    N-am scris despre industrie, am scris despre un segment al ei. Iaca păcatele categoriei sunt și păcatele subcategoriei, pe baza dacă nu mă înșel a principiului particularizării. Cât despre faptul că sunt anumite jocuri, cred că am descris în suficiente rânduri mecanismul direct prin care jocurile ajung să se cuibărească în subconștient și să trimită săgeți de acolo și cred că orice om inteligent care a citit rândurile de mai sus este în stare, folosind acest mecanism drept criteriu de selecție, să discearnă ce jocuri intră și ce jocuri nu intră în categoria asta. Nu scriu chiar pentru copii de grădiniță, nu mi-am propus să fac o listă cu jocuri nasoale și jocuri ok. Eu zic că articolul e destul de clar și că orice cititor poate să judece pentru el dacă jocul care-l interesează este sau nu nociv și în ce măsură, sau chiar dacă poate avea unele efecte pozitive, apropo de ultimul capitol. Și mai departe poate experimenta. Sau își poate prezenta propriile concluzii, într-un articol pe aceeași temă. Dacă are unde.

    @Liviu Ursulescu

    Sincer, nu-mi place felul cum te exprimi, cu citatele pe care le dai din texte mele, pentru ca-mi da senzatia ca ma corectezi.

    Înseamnă că n-ai prea activat pe forumuri. Nu este o corecție, este un răspuns. Acum, de exemplu, îți răspund strict la partea asta de comentariu. Și ca să fie mai clar, o citez.

    1) Nu se bucură dar generează răspunsuri, care sunt în acord cu tipul impregnărilor sale. Adică, dacă îl umpli cu imagini horror, după un timp o să răspundă. Și cum o să răspundă la ele? Păi o să te trezești că ai diverse fobii sau angoase, că ești nesigur pe tine, că te doare capul etc. O să răspundă în corespondență cu ce îi dai. De aia sunt atâtea cărți, unele chiar de psihologie, despre cum să-ți decorezi casa, amenajezi grădina și vopsești pereții – și în ce culori, astfel încât să ai tot timpul o atitudine pozitivă și să te simți bine, gen. De altfel, chestia asta o întâlnești și în tradiții mai vechi, nu numai în psihologie – vezi principiile feng shui de la chinezi. Și tot de asta dacă stai mult timp într-o închisoare sau într-o văgăună foarte nasoală, parcă te dărâmă. Tot ce vezi, auzi, simți te influențează.

    Acum, ai și tu dreptate când zici în subconștient se formează anumite tipare – și, ca un alt exemplu, dacă ascultai des cu iubita o anumită piesă muzicală, după ani și ani, când o auzi întâmplător din nou, îți readuci aminte de iubita ta și parcă retrăiești starea pe care o aveai atunci, la fel în cazul unui parfum specific ei etc -, dar ăsta-i un cu totul alt mecanism, care nu contrazice cu absolut nimic ce-am scris eu în articol.

    Eu nu rețin să mi se fi întipărit în minte ideea asta cu tăiatul capului din basme. În plus, acolo Făt-Frumos îi taie capul o singură dată, în timp ce în jocuri le tai capetele pe bandă rulantă. Cu explozii de sânge, excremente și tot tacâmul, în funcție de joc. În sfârșit, subconștientul e mult mai sensibil la imagini decât la cuvinte. O imagine valorează cât o mie de cuvinte. Nu mă crezi pe mine? Uită-te cu atenție la industria de publicitate.

    Nu știu nimic de desenele cu subliminale de la Disney. Dă-mi te rog un link. Bine, dacă e adevărat, asta tot nu disculpă cu nimic jocurile (la fel cum faptul că Gigel învață prost nu îl scuză cu nimic nota de 4 luată de colegul lui de bancă, fiecare e răspunzător pentru ce face el). Dar dă-mi mai multe informații sau un link, că vreau să citesc.

    2) Păi nu consideri, dar greșești. Poveștile sunt ceva mișto. Nu cred că te influențează negativ. Mey, scena aia horror, imaginea cu capul care îi zboară unuia, aia te influențează. Nu povestea despre cum s-o luptat eroul. Și degeaba ești adult și degeaba ai „un filtru în plus”, că subconștientul „râde” de filtrele tale. Și n-ai cum să observi răspunsul așa ușor, că se poate manifesta, ți-am zis, inclusiv prin anumite boli sau tulburări fizice, care tu nu știi de unde vin. Păi uite că vin de acolo, că ți-ai impregnat subconștientul cu tot felul de imagini (care la el se traduc în sugestii) horror. Cu aia îl hrănești, aia îți trimite și el înapoi.

    Dacă tu nu crezi, nu crezi, n-am cum să te conving. Mai studiază problema, zic. Sunt, totuși, niște lucruri relativ ușor de înțeles și de corelat între ele.

    Daca am un oarecare echilibru mental, cred ca voi fi capabil sa observ ce anume ma declanseaza si ce nu.

    Absolut orice te „declanșează”. Adică te impregnează. Orice stimul ajunge la subconștient, la fel cum orice imagine ajunge pe retină. Absolut orice.

    Nu am simtit ca ma fac sa reeditez scenele de la americani din Vegas, sa ma apuc sa trag in multime cu AK-47.

    Apăi sper și eu, că nu mi-aș fi dorit să discut cu un dezaxat. 🙂 Dincolo de asta, o influență există.

    3) Uzează-ți intelectul ăla maturizat despre care îmi tot ziceai la punctul 2. Dacă o imagine afișată pe o durată foarte scurtă de timp te influențează, cum puii mei să nu te influențeze una la care te holbezi cu interes maxim timp de minute în șir? Că pe prima o vezi o fracțiune de secundă, pe a doua 5 minute. Subconștientul primește prima imagine o singură dată în timp ce pe a doua o primește în buclă, de n ori pe secundă, timp de câte minute te uiți la ea. E bombardat cu ea în acele 5 minute. Nu știu exact care e „rezoluția temporală” a ochiului, câte cadre pe secundă poate percepe el, dar dacă sunt – să zicem – 100, atunci o imagine la care te uiți timp de un minut echivalează pentru subconștient cu 100 de imagini subliminale. Poate mai mult, că se succed una după alta. Păi ești fixat pe imaginea aia, omule!

    Gândește-te așa: a) cineva trece pe lângă tine cu o revistă în mână, pe a cărei copertă observi cu coada ochiului, pentru o fracțiune de secundă, o tipă dezbrăcată; b) cineva îți dă revista aia și te uiți la poze timp de 5 minute. În care caz ai erecție? 🙂

    Nu poți cerne nimic, bre. Tu ai cumva, în mod fals și naiv, impresia că tu ești stăpânul subconștientului. Aici urmează un lololol lung din partea mea. 🙂

    Și nu e vorba atât de „declanșare”, cât de acumulare cantitativă. Că, după cum ți-am spus, totul ajunge acolo, absolut totul. Nu doar chestiile care „te declanșează”. Pune-ți pe o foaie de hârtie textul „Sunt fricos”, cu litere mari de tipar, colorate frumos, să-l vezi așa în fiecare dimineață, de exemplu deasupra oglinzii din baie, să-ți fie clar în raza ochilor, și după un anumit timp, indiferent că vorbim de 5 luni sau de 2 ani, poți fi sigur că orice idee legată de frică o să te „declanșeze”. Ba chiar o să te „declanșeze” orice lătrat de câine sau zgomot suspect de lângă tine. 😀

    Crezi ca daca venea cineva si ii “soptea” la ureche: “Acum devii o masina de ucis” s-ar fi declansat? Eu tind sa cred ca nu.

    Aia e altceva. Bine, în primul rând acolo e un film. În al doilea rând, ea avea într-adevăr un mecanism de care nu era conștientă și care putea să-i „comute” personalitatea, dar cum crezi că a fost creat acel mecanism? Că inițial nu-l avea. A fost creat tot așa, prin sugestii repetate. Cum ți-am zis eu mai sus cu hârtia. Sau cum ajungi să-ți faci singur dacă vezi imagini horror non-stop.

    Raman la parerea ca atata vreme cat tu “domini” jocul, si nu jocul pe tine – din toate punctele de vedere, nu este o problema cu continutul, ci cu cat iti impacteaza mersul firesc al vietii tale.

    Rămâi, dar e o părere bazată pe o premiză falsă – aceea că tu ai controla, cumva, jocul. Sau subconștientul.

    @nostrastela

    Și eu te iubesc.

  9. https:// http://www.thethings.com/20-subliminal-messages-hidden-disney-movies/ Nush daca am voie link-uri, dar poti pleca de la cel de sus. Sau da un search pe google si vezi ce-ti da: “Disney subliminal messages”.

    Nu am spus niciunde ca pot controla subconstientul, ci ca-l poti observa. Poti sa-ti observi reactiile la stimuli si poti lua masurile aferente. Indiferent ce-ti livreaza subconstientul: ca-i furie, ca-i erectie, ca-i nostalgie, tu o poti observa. Si daca vezi ca o imagine violenta “te excita” intr-un anume fel, iei masura pe care o consideri necesara. Asta daca esti genul acela de persoana care isi mai studiaza reactiile.

    Faza cu “Sunt ratat” merge si nu prea. Pentru ca daca tu ai fost “setat” in copilarie ca si o persoana cababila sa faca orice (pe scurt, daca parintii – sau mediile in care ai crescut – ti-au insuflat suficienta incredere in tine) poti sa-ti repeti pana nu mai poti asta, pentru ca nu va avea ce sa declanseze. Iar pana sa creeze aceasta propozitie o noua “setare”, va curge multa apa pe …. Bega – in cazul meu.

    La faza cu erectia, cred ca amesteci lucrurile putin. Pentru ca acolo vorbim de ceva fiziologic, nu psihologic. La fel, pe filiera gastronomica, daca simti un miros de friptura, iti saliveaza gura – nu subconstientul face asta, este o reactie fireasca a corpului tau. Daca atunci cand vezi poza cu gagica dezbracata, iti vine si o senzatie de furie pentru ca asociezi asta cu vreo trauma/experienta din trecut, atunci da putem vorbi de interventia cu subconstientul.

    Deci, repet: Da, nu ai cum sa-ti controlezi subonstientul. Dar il poti observa prin reactiile tale.

    In momentul in care o imagine te declanseaza, poti sa faci ulterior asocierea dintre sentimentul trait si contextul care l-a putut declansa. Daca este o imagine subliminala, de care nici macar nu esti constient, nu te mai ajuta nici logica/ratiunea ca sa “gasesti o explicatie”. Pur si simplu ai fost “hacked” 🙂

    La faza cu bolile, da ai dreptate. Dar acolo este un proces foarte profund, si care se intinde pe durate foarte mari de timp. Si iti mai trebuie si un mind set pentru asta. Pentru ca daca nu crezi asa ceva, vei gasi fel de fel de explicatii care sa-ti justifice starile si trairile. Si chiar si in astfel de situatii, daca esti suficient de “matur”, poti sa ajungi sa te observi pe tine si sa observi ca starea ta generala (presupusa mereu bolnava) este de fapt o oglinda a modului in care vezi viata, relatiile interumane samd.

    Te legi prea mult de sensurile unor propozitii/fraze. Nu vei putea sa-ti controlezi vreodata subconstientul, vei putea doar sa-ti controlezi reactiile la stimuli. Iar asta o faci devenind constient de ele, in primul rand.

  10. Nu poți nici controla și nici observa subconștientul. Nu-i cum zici tu:

    Si daca vezi ca o imagine violenta “te excita” intr-un anume fel, iei masura pe care o consideri necesara.”

    pentru că aceste reacții apar deseori în timp. Altfel ar fi foarte simplu, ești genul de om fricos și îți zici „sunt curajos” de câteva ori cu putere și gata, deja începi să gândești ca un temerar. Nu-i chiar așa. Efectul sugestiilor (conștiente sau nu, directe sau subliminale) este cumulativ și nu se manifestă așa de repete și neapărat în modurile în care te-ai aștepta tu. De aia am și zis că exemplul cu imaginile de Cola intercalate între cadrele unui film este oarecum forțat, că nu înseamnă că gata, la ieșire mori de sete. Dar poate funcționa dacă de exemplu îți trece apoi un Cola prin fața ochilor, sau dacă oricum ți-era sete și te gândești ce suc să bei.

    Faza cu “Sunt ratat” merge si nu prea. Pentru ca daca tu ai fost “setat” in copilarie ca si o persoana cababila sa faca orice (pe scurt, daca parintii – sau mediile in care ai crescut – ti-au insuflat suficienta incredere in tine) poti sa-ti repeti pana nu mai poti asta, pentru ca nu va avea ce sa declanseze. Iar pana sa creeze aceasta propozitie o noua “setare”, va curge multa apa pe …. Bega – in cazul meu.

    Păi tocmai asta spuneam și eu, că durează. Dar poți fi sigur că un efect există. Uite o analogie: dacă tu ai fost „programat” de mic (de către societate, părinți, conjuncturi etc) să crezi un anumit lucru cu tărie, de exemplu că tu nu vei reuși în viață, această programare e ca un bolovan care zace acolo în subconștient. Sugestiile opuse sunt ca un balon care încearcă să îl ridice. Acum, sigur că degeaba îți zici 3 zile „sunt descurcăreț, sunt optimist” sau mai știu eu cum vrei tu să te „reprogramezi”, că nu poți ridica cu un balonaș ditamai pietroiul. Dar dacă vei insista, balonașul respectiv se va transforma ușor în balon și apoi în zeppelin și până la urmă îl va ridica și te vei elibera de el. Că nici când ai fost mic nu ai fost un ratat, că nu așa te-ai născut, a trebuit ca ani de zile profesorii și părinții să-ți tot repete asta, până s-a prins.

    Noa, cam la fel e și cu jocurile video cu scene din ăstea horror: o influență există, dar efectul ei nu-l observi neapărat instantaneu, pentru că este cumulativ și pentru că s-ar putea manifesta în moduri la care tu nu te aștepți.

    La faza cu erectia, cred ca amesteci lucrurile putin. Pentru ca acolo vorbim de ceva fiziologic, nu psihologic.

    Eu nu cred că amestec nimic. Întreabă orice sexolog și-ți va spune că organul responsabil de impotență (și implicit de erecție) este creierul. Tot ce ține de fiziologic este coordonat de creier. Dacă de exemplu creierul nu i-ar spune corpului să-și mențină o anumită temperatură, acesta ar muri. De aia neurotoxinele prezente de exemplu în veninul unor șerpi, care îți atacă sistemul nervos, te omoară. Deci, revenind, orice funcție fiziologică este controlată de creier. Și cu cât ești tu mai puțin conștient de mecanismul ei particular (sau cu cât o poți cu controla mai puțin în mod voluntar), cu atât mai mult ține de partea inconștientă a creierului.

    Dincolo de asta, ideea e simplă: dacă ești expus la un anumit stimul pentru o scurtă durată de timp, efectul lui este mic. Dacă, dimpotrivă, ești expus la un stimul pentru o perioadă îndelungată, efectul lui este mult mai mare. De ce subconștientul ar funcționa diferit din acest punct de vedere? Dacă ar funcționa diferit, atunci ar fi suficient să-ți spui o singură dată „sunt Mihai Viteazul” ca să-ți rezolvi orice problemă de timiditate, poftim. Dar nu-i de ajuns. Trebuie să-l stimulezi din nou și din nou și din nou până obții un răspuns afirmativ de la el. De ce? Pentru că înainte de asta l-ai stimulat mereu și mereu cu sugestii opuse, prin fiecare gând sau stare de frică sau de neputință pe care ai manifestat-o.

    La fel, pe filiera gastronomica, daca simti un miros de friptura, iti saliveaza gura – nu subconstientul face asta, este o reactie fireasca a corpului tau.

    Corp care este controlat de creier, adică de partea subconștientă a minții. Că nu îți poți spune tu, în mod conștient: gata, acum o să mă uit la friptura asta delicioasă și nu o să salivez deloc. Deci, este un mecanism pe care nu-l poți controla în mod direct. Deci, ține de subconștient.

    Deci, repet: Da, nu ai cum sa-ti controlezi subonstientul. Dar il poti observa prin reactiile tale.

    Nu întotdeauna. Dacă la faza cu revista porno poți observa ușor reacția, pentru că e vorba de un instinct de perpetuare înscris foarte profund și puternic în subconștientul tău, care reacționează imediat, în alte cazuri nu poți observa direct efectele, care sunt mici și cumulative.

    In momentul in care o imagine te declanseaza, poti sa faci ulterior asocierea dintre sentimentul trait si contextul care l-a putut declansa.

    Tu ai un fix cu „declanșarea” asta, ignorând faptul că subconștientul conține absolut tot ce ai făcut sau gândit tu vreodată, nu doar chestiile care te „declanșează”. Orice imagine vezi, ajunge în subconștient. Orice gând îți trece prin minte, ajunge în subconștient. Orice stare pe care o trăiești. Absolut totul.

    Știi care este principiul autosugestiei? Îți zici în fiecare zi „Sunt optimist!” o durată suficientă de timp, adică nu un minut pe zi, ci mai mult, cu putere și convingere, crezând ferm ceea ce zici, și după un anumit timp, treptat, atitudinea ta generală se va modifica corespunzător. Asta nu înseamnă că după 6 luni de autosugestie când vei vedea o anumită poză, să zicem cu un sportiv care reușește să ia locul 1 la alergare, ea te va „declanșa” și vei simți brusc o stare de încredere uriașă în tine. Nu. Asta înseamnă că prin reperate constantă și perseverentă, atitudinea ta se va modifica din ce în ce mai mult, treptat, ajungând astfel chiar să fii un optimist incurabil. La fel e și cu sugestiile negative (din care scenele violente ale jocurilor video specifice sunt doar o mică parte). Nu trebuie să te „declanșeze” nimic. Efectul lor e subtil și cumulativ.

    Tu ai o perspectivă interesantă despre subconștient, probabil colorată de unele filme pe care le-ai văzut, în care subiectul era „comutat” printr-o simplă frază sau cuvânt cheie dintr-un om normal într-un super-killer sau ceva. Ăstea sunt filme.

    Te legi prea mult de sensurile unor propozitii/fraze. Nu vei putea sa-ti controlezi vreodata subconstientul, vei putea doar sa-ti controlezi reactiile la stimuli. Iar asta o faci devenind constient de ele, in primul rand.

    Păi hai să facem o probă. Te ating cu un fier înroșit pe piele. Te arzi sau nu? Ok, înțeleg că este o reacție chimică la nivelul pielii. Dar poți să îți controlezi durerea, adică să nu o simți? Nici asta nu poți? Mbine. Uite, atunci ceva mai ușor: estimez că acțiunea asta a mea te va face să sari doi metri în spate. Poți să controlezi asta? Să rămâi pe loc atunci când te ating cu fierul înroșit pe piept? Deci să-ți controlezi reacția la stimulul ăsta dureros? 🙂

    Da, există fachiri care merg desculți pe jar încins sau pe cuțite. Dar tu sau eu nu putem face asta. Omul obișnuit nu poate face asta. Ne credem inteligenți, stăpâni pe noi etc, după care ne trezim peste 5 minute că se bagă cineva în fața noastră în trafic și îl înjurăm ca la ușa cortului, că ne-am enervat. După care ne scuzăm cu asta, că eram nervoși. Sau ne trezim că n-a fumat o oră, dacă suntem fumători, și ne vine să sărim pe pereți. Păi unde-i controlul? 🙂

  11. Între timp m-am uitat și peste articolul indicat de tine (da, e voie cu linkuri). Acolo de multe ori sintagma „sugestii subliminale” e folosită la figurat. De exemplu, la Toy Story e vorba de fapt e un „easter egg”, la fel ca în cazul animației Frozen (în care apar personaje din alt desen animat); la Alice in Wonderland avem o temă sau o interpretare a mesajului principal al poveștii, care nu poate fi numită sugestie subliminală decât tot așa, la figurat, și care-i prezentă inclusiv în povestea scrisă din care e inspirat desenul. Altfel, observațiile făcute de ei sunt mișto.

    Posterul cu The Lion King mi-a adus aminte de:

  12. Nu zici rau, dar in continuare, cred ca faci unele confuzii. Si anume, tinzi sa pui egalitate intre acele reactii care te pot vatama direct, si acele reactii care “crezi” ca te vatameaza – vezi un atac de panica sau o fobie.

    Daca ma arzi cu fierul inrosit, da, ma doare, pentru ca este o expunere directa la un pericol. Un pericol REAL!. Daca ma pui sa vorbesc in fata unei multimi, de exemplu, faptul ca ma panichez si ma apuca transpiratia este tot o reactie reala, dar la un pericol imaginar – poate frica de esec, poate teama ca voi fi judecat, habar n-am. Creierul nu face diferenta dintre real si imaginar, panica ramane panica, indiferent ce o declanseaza. Iar la faza cu fierul rosu, poate ca in prima faza voi sari “ca ars”, dar mai apoi, atata vreme cat nu ma atingi, sau, ca sa te enervez (sic!), nu ma declansezi, as putea ajunge sa stau si la 2 cm de capatul inrosit. Intelegi ce vreau sa zic.

    Da, am un fix cu declansarea, pentru ca asta se intampla cu noi. Cum totul se duce in subconstient – aici suntem de acord – unii stimuli vor apasa acele butoane sensibile pentru fiecare dintre noi. Adica acele butoane care declanseaza o teama, o panica, la fel cum au declansat in trecut, cand ai fost setat. Pentru ca rolul creierului – si implicit al subconstientului – este sa-ti asigure supravietuirea. Atat, si nimic mai mult. Iar daca tu ai fost modelat intr-un anume fel, ca si copil – caci atunci esti “programabil”, acea modelare te va “urmari” toata viata. Si vei fi “mai sensibil” la orice se muleaza pe acea modelare. Adica la ceea ce-ti asigura tie “supravietuirea”. Acela va fi modul tau de a supravietui.

    Faza cu autosugestia, iarasi merge si nu prea. Daca faptul ca-ti repeti ca un robot, nu-ti produce nici un sentiment de placere , ceva care sa-ti excite creierul la modul direct si placut, poti sa repeti pana va seca Bega, ca nu vei obtine nimic. Iar atitudinea se schimba prin ACTIUNE, nu prin autosugestie. Efectul este cumulativ si subtil, daca vine si o recompensa cu el. Altfel, in momentul cand intri pe pilot automat (adica pe subconstient, pe scurt), ti se va livra ceea ce este acolo. Iar daca este teama, teama vei primi.

    Reactiile fiziologice nu sunt in controlul mintii constiente, si nici nu cred ca ar trebui sa fie vreodata, tocmai ca sa nu te sabotezi singur. Este un mecanism genial al evolutiei, din punctul meu de vedere. Dar asta nu inseamna ca anumite reactii fiziologice nu le poti gestiona, cu instrumentele aferente. Nu vei putea sa-ti modifici instant nr de batai ale inimii, sau cat sange sa ti se pompeze in penis pentru o erectie, dar poti sa ajungi sa diminuezi efectele unei fobii, sau ale unui atac de panica – reactii pe care tot mintea subconstienta le “declanseaza”, dar pe care mintea constienta le controleaza/gestioneaza.

    Faptul ca nu te poti abtine de la fumat, este un proces psihologic mult mai subtil decat simplu autocontrol. Nu stiu cata dependenta fizica da fumatul, pentru ca nu practic asa ceva, insa cu siguranta da o dependenta emotionala/psihologica. Iar daca tu te identifici cu “imaginea ta de fumator”, va fi si mai greu (daca nu imposibil) sa-ti dezlipesti prorpia eticheta.

    Discutia a divagat mult, dar fiind un subiect care-mi place foarte mult, nu ma deranjeaza. Nu am ideile interesante din filme, sau nu doar din filme, ci din carti. Unele utile, altele mai putin utile. Si din prorpia mea experienta. Poti sa spui ca pe alocuri sunt supus la “confirmation bias” si probabil ca ai avea dreptate. Mi-ar fi placut sa fi stiut lucrurile astea acum 20-25 de ani, cand am inceput sa devin constient de mine, dar nu cred ca este tarziu nici la varsta de acum. Oricum, multumesc pentru timp si rabdare sa-mi raspunzi de fiecare data 🙂

    PS: cand ai timp, asculta-l pe nenea asta – eu pariez un pahar de vin (sau ce bei) ca-ti va placea: https://www.youtube.com/watch?v=GRYcSuyLiJk&t=3s

    PPS: Ai incercat vreodata sa meditezi? Sincer te intreb, fie si doar ca si experienta? Ai incercat/reusit sa-ti observi vreo durere/senzatie, si nu sa reactionezi la ea? (asta daca crezi ca se poate asa ceva, desigur) Ai reusit vreodata sa-ti “urmaresti” respiratia mai mult de 30 de secunde, fara sa-ti fuga gandurile undeva? S-ar putea sa descoperi lucruri foarte interesante despre tine si subconstientul tau. Recomand, macar o data.

  13. Cum totul se duce in subconstient – aici suntem de acord – unii stimuli vor apasa acele butoane sensibile pentru fiecare dintre noi. Adica acele butoane care declanseaza o teama, o panica, la fel cum au declansat in trecut, cand ai fost setat.

    Care-i relevanța acestui lucru în discuția de față? Modul în care te influențează jocurile nu are treabă cu această „declanșare”. Să zicem că mergi pe stradă și vezi un afiș mare, viu colorat, cu o reclamă la ceva. Și să zicem că nu te interesează în mod special produsul din acea reclamă, deci nu ești „declanșat” de ea – în cuvintele tale. Crezi însă că reclama respectivă nu are nicio influență asupra ta? Pentru că dacă crezi asta, te înșeli. Imaginea respectivă ajunge în subconștient. Și tot ce e în subconștient are o influență asupra conștientului. Dacă vezi și alte imagini la acel produs și, prin repetare, acestea ajung să depășească o anumită „masă critică” în subconștient, s-ar putea ca la un moment dat chiar să-ți vină ideea să încerci și tu produsul ăla, să vezi care-i faza. Sau, când ai de ales între mai multe produse similare, să-l alegi pe acela, chiar dacă, să zicem, au trecut câțiva ani de la reclamele respective și tu între timp le-ai uitat și nu știi exact de ce alegi produsul respectiv. Faptul că ești „declanșat” e una, dar orice stimuli primești din exterior te influențează într-o anumită măsură. Și cu cât sunt mai intenși și se repetă mai mult, cu atât te influențează mai tare – chiar dacă la început nu erai foarte sensibil la stimulul respectiv, adică nu te „declanșa”.

    O analogie simplă: să zicem că ai avut o venerație deosebită pentru mama ta, care a murit în urma unei boli grave, așa că ai o sensibilitate crescută pe subiectul ăsta și nu suporți să o ironizeze cineva. Ce înseamnă asta? Înseamnă că tu vei fi „declanșat” în momentul în care cineva te va înjura de mamă, vei exploda. În schimb, chiar dacă nu te înjură nimeni de mamă, dar îți face cineva un compliment, sau îți spune o vorbă bună, sau îți spune o vorbă rea, tot vei avea o anumită reacție. Mai mică, dar ea tot va produce o impresie în tine – te vei simți ceva mai bine, sau ceva mai prost, în funcție de ce ți-a zis respectivul. Chiar dacă nu ai o sensibilitate crescută față de propria persoană și deci nu ești „declanșat” de laudele sau criticile altora. Dar ceva-ceva tot vei simți în acele momente. Dacă eu acum ți-aș zice că ești prost, nu ți-ar cădea bine. Poate nu te-ar declanșa, dar nu ți-ar cădea bine. Dacă ți-aș zice că ești inteligent, te-ai simți cumva mai altfel. 🙂 Ei, în mod similar, orice imagine (și de fapt orice stimul din exterior) lasă o impresie în tine, indiferent că te „declanșează” sau nu. Și gândește-te acum la situația în care stimulul respectiv este distructiv și se repetă ore în șir pe parcursul mai multor ani. Adică, scenele violente din unele jocuri video. Sau, în analogia noastră, faptul că cineva te face prost de 10 ori pe zi.

    Tu, când vorbești de „declanșare”, ai în minte un alt mecanism decât cel descris de mine în articol. Subconștientul e mult mai complex și mai vast, iar influența lui nu se poate rezuma așa simplist, la situațiile în care ești „declanșat”. Acesta e doar un caz particular. N-are nicio treabă cu ce scriam eu mai sus. Absolut totul te influențează, nu doar chestiile care te declanșează. Pentru că nu suntem roboți sau cutii închise, suntem organisme care permanent comunică cu și reacționează la exterior.

    Faza cu autosugestia, iarasi merge si nu prea. Daca faptul ca-ti repeti ca un robot, nu-ti produce nici un sentiment de placere , ceva care sa-ti excite creierul la modul direct si placut, poti sa repeti pana va seca Bega, ca nu vei obtine nimic.

    Nu, dar dacă ești fricos și totuși urmărești ca atunci când te autosugestionezi cu formula „Sunt curajos!” să crezi cu tărie lucrul ăsta, adică faci un efort de a îți induce această încredere măcar în acele momente când repeți formula respectivă, atunci va avea un efect, și încă unul foarte însemnat. Dacă atunci când îți spui „Sunt curajos!” nu crezi o iotă din ce spui și repeți formula cu aceeași stare de teamă nedefinită care te caracterizează în rest, atunci sigur că efectul va fi zero sau minimal, dar asta nu pentru că sugestia n-ar funcționa, ci pentru că atunci se suprapun două sugestii: cea verbală, în care nu crezi, și cea dată de trăirea și gândurile tale, care sunt de frică. Și în cazul respectiv a doua e mai puternică la tine. Deci tot o sugestie e, dar una opusă, generată de sentimentele tale predominante de frică și slăbiciune. Care sentimente vor genera apoi tot blocaje și timiditate în situațiile concrete de zi cu zi, care blocaje îți vor certifica faptul că ești un fricos și că nu poți să te comporți cum se comportă alții, care certitudine va alimenta în continuare, prin auto-sugestie, aceste blocaje – și tot așa, e un cerc vicios. Tot sugestie este și acolo. Ca să o spargi, trebuie să vii cu o sugestie mai puternică.

    Dar oricât de beton armat ai fi, expunerea continuă la chestii horror până la urmă va produce o breșă, la fel cum tortura aplicată în închisorile comuniste avea darul de îngenunchea orice rezistență. Adică da, unii oameni sunt mai puternici și alții mai slabi, la fel cum unii au un organism mai puternic și alții unul mai slab. Dar expunerea continuă la fumul de țigară tot o idee proastă rămâne și pentru cei din categoria a doua. Adică, în anlogia noastră, cei care nu sunt „declanșați” de imaginile văzute. Înțelegi? Sigur că dacă un dezaxat, dacă un criminal s-ar pune să joace jocuri video violente non-stop, pe el l-ar influența mult mai tare decât pe tine, că ce vede ar corespunde la fix cu tiparele lui comportamentale. Dar tot o influență proastă vor avea și asupra ta, chiar dacă va fi una mai mică. Evident, mă refer la jocurile video violente, urâte etc, că despre ele vorbim.

  14. Da, ai dreptate. Si atata vreme cat tu, ca si individ, nu faci nimic in privinta asta (sau in privinta a orice te influenteaza intr-un mod in care ajungi sa faci ceva ce este nociv pentru tine), influenta jocurilor – de orice natura – nu este diferita cu nimic de influenta oricarei forma de distractie pe care o alegi.
    Asta am vrut sa zic, dar m-am luat cu filosofia 🙂 Spor la articole bune!

  15. Chestia e că nu văd ce ai putea să faci ca să înlături influența acestor jocuri. Nu-i ca și cum ți-ai putea pune o platoșă, sperând ca imaginile respective, la care ești cu ochii fixați timp de ore în șir zilnic, cumva să nu ajungă în subconștient și să nu producă de acolo efecte. Pe de altă parte, dacă alegi să te joci cu copiii tăi prin parc (presupunând că ai copii), mă îndoiesc că influența acestor jocuri va fi identică cu cea a jocurilor video, cum spui tu. 😉

  16. Nu stiu ce sa zic… Daca iti faci un obicei sa mananci dupa ora 10 seara, si constati ca te ingrasi, poti sa faci o legatura intre mancatul seara si consecinta aferenta. La fel cred ca merge si cu jucatul jocurilor respective. Evident, cu conditia sa fii capabil sa vezi ce apare diferit in comportamentul tau. Sigur nu-ti vei pune o platosa, dar macar vei putea evita un obicei/tipar care-ti este daunator/nefolositor.

    Suntem de acord ca orice te influenteaza, dar in egala masura, cred ca si tu, ca individ, poti sa ajungi in punctul in care sa poti lega unele consecinte, de unele acitvitati pe care le faci. Sigur nu vei putea controla ceea ce te influenteaza, insa ce poti controla/gestiona este expunerea la stimulii respectivi. Pornind de la rezultatele fiziologice (ingrasat, oboseala, rezistenta la efort samd), pana la cele psihologice, de genul celor enumerate de tine.

  17. Daca iti faci un obicei sa mananci dupa ora 10 seara, si constati ca te ingrasi, poti sa faci o legatura intre mancatul seara si consecinta aferenta. La fel cred ca merge si cu jucatul jocurilor respective. Evident, cu conditia sa fii capabil sa vezi ce apare diferit in comportamentul tau.

    Păi teoretic poți să vezi o legătură, sigur că da. Constați că ai stări nasoale, somnul ți-e agitat, nu te poți relaxa și faci legătura cu faptul că joci (sau ai jucat timp de ani de zile) 3d shootere. Da’ uite că majoritatea nu fac legătura asta.

    Că nu-i evidentă.

    Dacă nu cunoști modul în care funcționează subconștientul, nu vei știi că din cauza aia te doare pe tine capul sau nu poți dormi. Te vei gândi la cu totul alte motive. Poate ai mâncat prea mult. Sau stresul de la job. Sigur că și ăla își aduce aportul. Pot fi mai mulți factori. Și efectele nu se manifestă automat de a doua zi, ca să le poți observa. Sunt cumulative.

    Deci: eu zic că jocurile violente te influențează negativ. Explic simplu și clar, băbește, cum și de ce. Tu zici că omul a ajuns în punctul în care își poate observa reacțiile la diferiți stimul și se poate expune mai puțin la ei. Păi și atunci de ce nu observați practic problemele pe care le au unele (foarte multe jocuri) și nu renunțați la ele? 🙂

    Da’ faptul că ajungi să stai ore în șir cu ochii în monitorul ăla cum e? Facebook nu te influențează negativ? E una din principalele surse de depresie pentru tinerii de azi. Dar despre rețeaua lui Zuckerberg cu o altă ocazie.

  18. Mediul în care trăim ne afectează psihicul, cu siguranţă, independent de voinţa noastră. Şi efectele sunt cu atât mai puternice cu cât vârsta e mai fragedă.
    Jocurile pe care obişnuim să le jucăm fac şi ele parte din mediu, din viaţa noastră. Aşa că bineînţeles că ne afectează – pe unii mai mult, pe alţii mai puţin, în funcţie de diverşi alţi factori care ne influenţează (diferiţi pentru fiecare dintre noi), ca şi de firea fiecăruia, adică de predispoziţiile genetice.
    Cel puţin asta e părerea mea.

    Îmi place să-mi dau cu părerea despre toate, şi am părerile mele personale (corecte sau nu), bazate pe tot ceea ce am trăit, văzut, auzit şi citit.

  19. @D.G.

    Unele realități sunt atât de banale, încât în cazul lor nici măcar nu mai poate fi vorba de o simplă părere. Adică sunt niște lucruri de bun simț, cu valoare de axiomă, pe care orice om care gândește le poate descoperi foarte ușor. De aia ziceam că n-am nevoie de diplome de specialitate pentru a scrie articolul ăsta.

  20. Jocurile video sunt “serious business” si o forma de arta de multa prea multa vreme pentru a fi ignorate (dovada ca nici nu sunt – premiile BAFTA pentru jocuri sunt de mai bine de un deceniu un etalon).

    Cat despre “efectele asupra psihicului”, studiile inclina foarte clar balanta spre pozitiv, chiar daca orice personalitate adictiva isi poate gasi refugiul inclusiv in ele (doar ca abilitatea lor de a da dependenta psihologica e mai mica decat a altor “entitati”).

    Am scris si voi mai scrie ceva mai multe randuri pe tema asta, dar uite si cateva studii, ca tot discutam:
    https://edition.cnn.com/2016/07/25/health/video-games-and-violence/index.html
    https://www.vice.com/ro/article/3kjqnb/de-ce-jocurile-video-nu-duc-la-violenta-in-viata-reala
    https://waypoint.vice.com/en_us/article/7x7jb9/in-search-for-any-excuse-but-guns-trump-to-meet-with-video-game-industry
    https://www.theguardian.com/technology/2009/dec/11/gaming-parents-children

    P.S: Am depasit mia pe Steam si am peste suta de jocuri si pe alte platforme, desi nu ma joc mai mult de 4-5 ore saptamanal – doar ca am o relatie mai speciala cu domeniul, fiind si game designer pentru o vreme si avand acces la PC de la o varsta destul de frageda (pentru varsta mea :P).

    P.S 2: Efectele “subliminale” si reclamele subliminale sunt mai degraba o glumita de marketing si cercetare. Efectele sunt prea slabe pentru a determina ceva. E mult fum si prea putin continut in spate.

  21. Cred ca s-a dus comentariul anterior.

    Ca veni vorba: varsta medie a gamerilor pe PC e de 35 de ani, deci varsta n-are nicio treaba cu jucatul (dar timpul, asa cum remarcai, da, mai ales cand ai mereu de ales intre un joc bun, o carte buna si un serial/film de calitate).

  22. A intrat în moderare, deoarece avea niște linkuri; l-am aprobat. O să intru pe ele și o să revin cu un răspuns, dar posibil nu azi.

  23. Mai e o chestie: Sunt foarte multi care vor sa profite de demonizarea jocurilor video. In SUA, Trump insista ca adolescentii sunt violenti din cauza jocurilor video si ca “armele nu ucid oameni” (desi asta e literalmente singurul scop real al unei arme).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *