Cuiele, de Pop Simion

Prin manualul de Citire de clasa a patra de acum niște ani buni figura o povestire educativă, adică cu morală, de sau după un anumit Pop Simion, intitulată Cuiele. Și care glăsuia cam în felul următor:

Omul avea un fecior rău cum e fierea. Lenea curgea prin el, în timp ce cu ușorul trai era frate de cruce. Doar de blestemății și rele era bun. Tătâne-său nu-l bătu, așa cum făceau alți părinți. Bătu câte un cui în ușă de fiecare boacănă a neisprăvitului; cuiul și fapta de ocară.

Timpul curse, ușa se umplu; deveni zid de cuie. N-aveai unde pune un deget și fiul omului se înfurie, vorbind către tatăl său:
– Nicăieri ca la noi. De ce ai bătut cuie în ușă?
– Tu le-ai bătut, zice tatăl.
– Eu?
– Da. N-ai făcut tu rele, duium, cutare și cutare, nu mai țin minte câte, multe, fără număr?
– Făcut, recunoscu fiul.
– De fiecare faptă rea am înfipt câte un cui. Privește, ăsta ești, vorbi tatăl, posomorându-se rău.
– Nu-i supărare, cuiele se pot scoate; eu voi fi acela, promise fiul.
– Poate făcând tot atâtea fapte bune, spuse tatăl și își văzu de propriile griji.

Odrasla își luă rolul în serios, se făcut alt om, de nerecunoscut, încât fapta de laudă și actul de mărinimie deveniră obișnuință. Nu trecea zi să nu ia cleștele spre a scoate un cui-două din ușa fărădelegilor lui.

Timpul curse, ușa se goli și fiul alergă într-un suflet la tatăl său, care albise pe cap, trăgea să moară. Spuse către el, strălucind de bucurie:
– Văzut-ai, tată? Nu mai e nici un cui. Le-am scos pe toate!
– Dar găurile?

Mărturisesc rușinat că n-am habar cine-i autorul. Am dat o căutare pe Google după Pop Simion: n-am găsit nimic. Am găsit ceva despre un Simion Pop: scriitor, jurnalist și diplomat român, fost ambasador în Ungaria. Nu știu dacă-i aceeași persoană. Cred că ar putea fi, deoarece, apropo, ce nume-i ăsta, Pop Simion? De obicei prenumele se scrie înaintea numelui așa-zis de familie, și-i mult mai plauzibil ca numele să fie Pop și prenumele Simion. Deci, Simion Pop. Dar acestea sunt simple speculații.

Povestirea curge frumos, într-un limbaj simplu dar expresiv. Stilul vechi dar nu arhaic creează cadrul unor construcții și metafore ce înfrumusețează textul: „zid de cuie”, „tătâne-său”, „se înfurie” (iată că furia poate fi și frumoasă!), „duium”, „înfipt”, „ușa fărădelegilor lui”. Textul este de asemenea o dovadă a faptului că poți scrie un eseu sau o poveste fără să pui virgulă la fiecare inflexiune. Ba avem și câteva semne de tip punct și virgulă, astăzi intrate într-un con de umbră.

Tot stilul este cel care bagă povestirea în bucluc, prin faptul că tatăl feciorului nu este niciodată desemnat prin nume, ci doar prin genul proxim „om”. Și astfel, atunci când în text apare sintagma „fiul omului” la pachet cu faptul că tatăl îi bate niște cuie, lucrurile iau o turnură bizară, dar să nu mergem pe direcția asta, deoarece evident morala povestirii n-are nici în clin, nici în mânecă cu religia la propriu.

Deși are cu religia la figurat: povestea este despre spălarea păcatelor. Sau a greșelilor. Dincolo de acțiunile fiului, mult mai puternică mi se pare lecția educativă venind din partea tatălui. Cheia se află în următoarea frază:

Tătâne-său nu-l bătu, așa cum făceau alți părinți.

Așadar, în locul bătăii, tatăl a preferat o altă abordare, care s-a dovedit în timp mult mai de efect. Băiatul a fost lăsat să-și facă meandrele, deoarece cu toții știm că tinerii sunt refractari la cenzura părinților, până când zidul de cuie s-a transformat într-o oglindă ce i-a reflectat pentru prima oară în fața propriilor ochi sufletul. Și atunci fiul a decis să se schimbe. Acum înțeleg rolul pajului din Prinț și Cerșetor, care, de fiecare dată când prințul făcea o boacănă sau lua o notă mică, era bătut în locul lui. Numai că oamenii ăștia simpli din povestire, neavând paj, băteau ușa.

Frumoasă povestea până aici, și cred că-i exact tipul de povestire care i-ar plăcea Ioanei Chicet-Macoveiciu, dar există un lucru pe care nu l-am înțeles niciodată: care-i problema cu găurile? Învățătoarea ne-a spus, la vremea respectivă, că deși faptele rele au fost compensate, urmele lor au rămas. Nedumerirea mea a rămas și ea, asemeni unui cui înfipt în țeastă, care m-a zgâriat de-a lungul timpului și care continuă să mă zgârie și azi. Încă o dată: cum adică „dar găurile”?

Ești tatăl unui băiat pus pe năzdrăvănii. Leneș, rebel, încăpățânat, ușor nesimțit, nepoliticos, mă rog, ca mai toți băieții la vârsta copilăriei. Sau chiar mai mult decât media. Și, supărat, bați câte un cui în ușă la fiecare boacănă făcută de el. După care fiul crește și vine momentul revelației, în care acesta promite să se schimbe. Și chiar o face. Și, ajuns pe patul de moarte, fiul îți spune cu ochii strălucind de bucurie că a reușit să scoată toate cuiele. Și tu nu te bucuri? Că copilul tău s-a transformat? Că este alt om? Tot ce poți face este să-i ții morală și să-i spui că nu-i de ajuns? Că au rămas găurile? Dacă atunci când ți-a promis că se va schimba nu l-ai băgat în seamă, poate justificat, nici măcar acum, când a demonstrat că s-a ținut de cuvânt, nu-ți dau lacrimi de bucurie pentru el? Nici pe patul de moarte?

Din punctul meu de vedere, tatăl trebuie să fost foarte complexat ca să-i spună lucrul ăsta. Probabil că metoda lui educativă care excludea bătaia a avut un efect benefic asupra fiului dar un efect negativ asupra lui însuși. Și, neputându-se descărca de nervi, a rămas setat pe critică. Degeaba fiul a devenit un alt om, că pentru el a rămas tot băiatul de odinioară, care trebuie certat. Indiferent ce face acum. Sau poate povestea vrea să ne spună că bătrânii trăiesc în trecut. Ce contează trecutul? Trecutul e trecut. Dacă ai făcut niște fapte nasoale cândva, dar ți-a părut rău și te-ai debarasat de vechile obiceiuri, o să duci tot timpul cu tine stigmatul acelor fapte de demult? O să rămâi tot timpul judecat după măsura lor?

Ok, înțeleg mesajul ce se dorește a fi împins aici: copii de clasa a patra, nu faceți rele, că va fi foarte greu, dacă nu imposibil să le îndreptați! Dar cred că este un mesaj forțat. Și cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai tare mi se conturează în minte ideea că autorul Cuielor este de meserie contabil. Modul cum e construită morala, cu numărul de cuie bătute, câte unul pentru fiecare faptă rea, versus numărul de cuie scoase, câte unul pentru fiecare faptă bună, îmi sugerează că lecția nu este una de suflet și de transformare interioară, ci de calcul. E vorba de o simplă problemă de aritmetică a cuielor. Iar la sfârșit, fiul a greșit numărătoarea.

Am auzit povestirea asta demult, prin clasa a patra, în cadrul unei ore ce se dorea educativă pentru mine, și n-am înțeles-o niciodată. Și probabil am crescut, drept urmare, ușor defect. Voi ce-ați înțeles din ea?

14 Replies to “Cuiele, de Pop Simion”

  1. Sar peste părerea mea exprimată și prin alte părți că e o vîrstă prematură, clasa a patra, pentru arhaisme, cînd azi copiii au un cu totul alt limbaj iar la cel oficial rămîn uneori restanți și la sfîrșitul liceului. Nu-și mai au locul, după mine, decît prin clasele mari de tot și pe la profilele umane.
    Părerea despre text în sine mi-e simplă, mai bine așa decît acei Cain și Abel, în care Cain nu face chiar nimic decît să binevoiască să se întoarcă acasă, de unde o viață de Abel devine după mine cea mai mare tîmpenie.
    Cu găurile… și frustrat, și bărbat :)))

  2. Găurile reprezintă-zic și eu- supărările cauzate de răutățile băiatului. El s-a schimbat, a făcut fapte bune dar a uitat să își ceară iertare de la cei pe care i-a rănit sau nu a încercat să îndrepte greșelile din trecut.

  3. Ce am inteles atunci, sau ce am inteles acum? :))

    Fabula (sau ce o fi) mi se pare in dulcele stil mioritic (balcanic?) si anume ca “omul” e mereu nemultumit, indiferent ce (i) se intampla. Nu cred ca are ce sa caute intr-un manual de clasa a IV-a cu astfel de morala cu un usor iz comunist. Face parte din lungul sir de lecturi pe care le-am invatat la scoala si care nu m-au invatat absolut nimic 😀

    Daca m-as detasa putin, si as privi cat de obiectiv pot, ma gandesc ca observatia “Dar gaurile?” poate sa reprezinte si consecintele faptelor pe care le-ai facut. Spre exemplu, minti pe cineva drag, il ranesti, iti ceri scuze/iertare, esti iertat dar relatia pe care ai avut-o cu el sigur nu mai e aceeasi. Mi se pare o abordare ceva mai sanatoasa decat sa ma gandesc la frustrarile unui tata vizavi de copilul lui.

  4. Să zicem că am omorât un câine. Asta e fapta rea. Pentru ea s-a bătut un cui în uşă. M-am făcut cumsecade şi am salvat viaţa unui alt câine. Asta e fapta bună. Datorită ei se poate scoate cuiul din uşă. Numai că primul câine tot mort e. Ireversibila lui moarte e gaura din uşă.
    În general vorbind, putem spune că, pentru cel care le săvârşeşte, faptele sale bune compensează faptele sale rele, îi echilibrează balanţa personală, ca să-i zic aşa. Dar nu îndreaptă răul făcut altora de faptele lui rele. Asta e treaba cu găurile.

    Pentru cei nemulţumiţi de arhaismele din manualele şcolare:
    Elevii n-au numai manual, au şi profesor/învăţător; şi individul ăsta e pus acolo tocmai ca să le spună, printre altele, şi ce înseamnă fiecare din arhaismele cu pricina. Iar arhaismele, ca orice alt cuvânt nou întâlnit, se întipăresc în tărtăcuţă cu atât mai bine cu cât intră acolo la o vârstă mai fragedă.

  5. @Izabela

    Cu ce să se înlocuiască arhaismele, cu Ionel a intrat pe Insta să pună niște poze cu ultimul lui gadget, dar a fost asaltat de hateri și de troli?

    Am făcut un an sau doi de religie; mi-au rămas foarte puține amintiri. În prima oră a venit noul profesor, un preot din oraș, care a început să ne dicteze, parcă, seminția lui Avraam. Ce băieți a avut Avraam, cum i-a chemat, cu cine s-au căsătorit, cine au fost fiii lor, ce popoare au zămislit și păstorit, ce copii au avut, cum i-a chemat pe aceștia, tot arborele genealogic a lui Avraamn până la a nu-știu-câta generație. Nu-mi dădeam seama de ce, probabil era o bază pentru ce urma să învățăm ulterior. Cred că m-a și durut mâna de la atâta scris, deoarece tipul dicta și scria repede, se umpluse și tabla când a sunat de pauză și el încă nu terminase. A zis că o să continuăm ora viitoare.

    Ora viitoare am aflat că se îmbolnăvise, așa că l-a înlocuit un preot de la țară, întâmplător din satul tatălui meu. Ăla nu ne-a dictat nimic. Ne-a învățat câteva cântece și colinde de Crăciun, pe care le-am cântat împreună cu el. Că nu știu când începuseră orele ăstea de religie, dar parcă eram aproape de sărbătorile de iarnă. Așa de rău mi-a părut știind că va pleca și va reveni primul, după ce-și rezolvă problema de sănătate!…

    De Cain și Abel nu-mi amintesc, nici de la religie, nici de la română. 🙂 Și, oricum, nu văd de ce ar trebui să se compare două presupuse rele. Ne-am obișnuit prea mult cu alegerea răului cel mai mic la vot, când limba română ar trebui să ne furnizeze o listă nelimitată de chestii frumoase care să fie studiate. Bine, nu zic că povestea asta e urâtă, zic doar că n-am priceput finalul.

    @smaranda

    Păi poate că și-a cerut iertare. Ideea asta că a făcut 10 fapte bune dar a uitat să-și ceară iertare de la primii 10 pe care-i jignise este tot contabilitate. Când te schimbi te schimbi; dacă ești un om bun, atunci asta se va reflecta implicit în comportamentul tău general, cu orice persoană, de atunci înainte. Nu-i matematică, că vezi-Doamne ai uitat să fii bun fix cu ăia cu care ai fost rău.

    Și ce dacă cei pe care i-a rănit au rămas supărați? Cei pe care i-a ajutat ulterior n-au rămas bucuroși? Faptele bune n-au lăsat și ele urme?

    @Liviu Ursulescu

    Da, cam asta cred și io, că vezi-doamne e mai ușor să repari decât să strici, dar, din nou, asta-i un fel de matematică. Trecutul e trecut. Dacă fratele tău nu poate trece peste faptul că acum 10 ani v-ați certat și i-ai tras o palmă, deși între timp s-au rezolvat divergențele dintre voi, atunci nu te supăra, problema e la el.

    Prea sensibilă lumea asta.

    @Mâța

    Tu, să omori câini? Hai că te dai mare! Recunoaște că dai bir cu fugiții când vezi că unul începe să mârâie la tine! 🙂

    Dar să lucrăm pe exemplul tău utopic. Primul câine e tot mort. Iar în urma lui a rămas o cățea singură și nefericită. Până când o vede un alt câine, peste 5 minute. Al doilea câine, cel pe care l-ai salvat, a rămas tot viu. La casa lui au continuat să rămână fericiți o cățea și niște cățeluși. Care altfel, dacă nu l-ai fi salvat, ar fi început să schelălăiască. Așa, ei au rămas fericiți, cel puțin până trece pe acolo alt câine, și-l uită pe primul. Sau în fine, nu știu, cred că viața de câine merge înainte, cum ar trebui s-o facă și-a noastră.

    Dacă faptele rele lasă urme, și cele bune lasă urme.

  6. Cu găurile… sînt de acord.
    Cu arhaismele – tot nu. Sîntem deja la un nivel național gramatical mult prea scăzut ca să se mai încarce învățămîntul primar cu un asemenea “balast”. E o realitate tristă și programa cu Creangă și-alte arhaisme e depășită total. Mai grav, doare să spui asta și mai bine te prefaci că nu se-ntîmplă nimic. În tărtăcuțe trebuie să intre întîi baza și la tărtăcuțe noi trebuie bază nouă. Am văzut cu ochii mei ce-nseamnă arhaisme la ciclurile primare și gimnaziu, chiar nu își au locul. Creangă și cronicarii nu mai interesează pe nimeni azi decît istoric sau lingvistic și cu cît vom accepa mai repede – cu atît mai bine pentru spațiul educațional contemporan.

  7. Cu arhaismele tot nu, zice cea care scrie cu î din i la mijloc de codru des, adică de cuvinte necompuse. 🙂

    Eu incidental sunt de acord cu Mâța. Dar poate dezvolt într-un articol.

  8. @Aldus, ai dreptate, urme lasă şi faptele rele, şi faptele bune.
    Dar găurile din uşă sunt urmele faptelor rele, care nu dispar fiindcă lasă urme faptele bune. Pentru mine, ăsta e tâlcul poveştii.

    Cât despre exemplu meu, ei, nu e chiar atât de utopic! Ca să omor un câine nu trebuie să dau ochii cu el şi să mârâie la mine. Îi pot lăsa în faţa cuştii ceva delicatese otrăvite.
    Însă recunosc că e un exemplu… teoretic. Am învăţat asta de la amicul meu Schrödinger. (Sunt sigură că individul ăla nu putea suferi pisicile! Că altminteri şi-ar fi imaginat că pune în cutia aia a lui un şobolan, ceva.)

  9. @Mâța

    A, înțeleg! Și-atunci copii, aveți grijă pe ce drum o luați, că unele alegeri nu le veți putea da înapoi și unele acțiuni vor lăsa urme de neșters?

    De acord, numai că pe de-o parte un astfel de avertisment s-ar potrivi mai bine într-o prefață la Scarface decât într-un manual de clasa a patra și pe de alta există o nepotrivire între această morală, care are sens doar într-un mod preventiv, și contextul din poveste, unde nu te mai gândești la trecutul pe care oricum nu-l mai poți schimba. Reacția tatălui, aflat pe patul de moarte, este bizară.

  10. @Aldus
    Eu am spus ce înţeleg acum din povestea asta. Habar n-am ce aş fi înţeles dacă o citeam în clasa a patra (în manualul după care am învăţat eu nu era, până ce am dat de ea aici, la tine, n-o ştiam). Habar n-am nici dacă e sau nu bine să fie pusă într-un manual de clasa a patra, nu mă învârtesc printre copiii, nu mai ştiu care e nivelul de percepţie al unuia de vârsta respectivă.

  11. ” Prin manualul de Citire de clasa a patra de acum niște ani buni figura o povestire educativă, adică cu morală, de sau după un anumit Pop Simion, intitulată Cuiele. ” Asta , Simion Pop: scriitor, jurnalist și diplomat român, fost ambasador în Ungaria asta , cred c-a fost NUMIT ambasador strict pe criterii politice , pe faptul ca stia limba maghiara ca traitor in Maramures dar , in nici un caz pe cultura ! N-a avut nici el nici cei ce l-au numit la post si nici n-a dat nimanui prin cap s a foloseasca , acel program de recunoastere al plagiatelor ce da azi multe batai de cap unor … ” doctori ” . Altminteri , aia care au facut asta , ar fi stiut ca , povestirea respectiva a mai fost publicata ceva mai inainte de-a o face domnia sa . Culmea , tot intr-un manual pentru clasele primare , culmea , tot de catre un scriitor , jurnalist si diplomat roman pe nume : Barbu Stefanescu Delavrancea . Urmele “cuielor ” raman , este concluzia pe care-o trag multi dintre cei ce citesc aceasta povestire… morala . Nimic mai fals caci , un parinte adevarat nu va retine din tot ceea ce-a facut copilul sau intr-o viata , decat faptele bune mai ales daca acesta din urma , copilul , devine ceea ce azi numim : un om realizat . Copilul de-asemenea , nu-si va amintii decat… acele fapte care-i convin si-n final , orice vina va fi aruncata in capul societatii in mijlocul careia traieste mai ales daca , copilul devine un amarastean si nu o lumina . Adevarul este unul singur : societatea este vinovata pentru tot ceea ce se intampla in cursul vietii fiecaruia dintre noi , societatea si… principiile ei mai mult sau mai putin clare insa omul , nu-i cladit pentru a fi doar sluga , uneori mai vrea si altceva . Nici parintii nu fac vreo scoala unde sa fie invatati meseria de parinti iar copii , presupunand ca la scoala au parte de povestiri moralizatoare { eventual de profesori care sa-i predea despre neamurile lui Avraam sau sa-i invete colinde d e Craciun } intotdeauna vor fi copii si vor face nazdravanii caci , ma cam indoiesc d e faptul ca , vreun copil sanatos la cap , ar urma vreodata in mod voluntar , experienta lui Cain . Arhaismele … chiar daca issabela cotelin sau Matza au dureri d e cap in ceea ce priveste aceste arhaisme , fac parte vrem nu vrem din cultura oricarui popor si mai devreme sau mai tarziu { d e multe ori zilnic } ne lovim de existenta lor . Chiar nu cred ca-i ceva blamabil ca niste copii sa stie despre aceste cuvinte si de ceea ce inseamna ele . Ma rog , fiecare cu parerea lui iar eu iti spun a nu stiu cata oara : ALDUS , IAR AI POSTAT CEVA GENIAL : RESPECT PENTRU ASTA , CHIAR DACA AI VRUT DE FAPT SA SCOTI IN EVIDENTA … ALTCEVA !

  12. “Cu ce să se înlocuiască arhaismele, cu Ionel a intrat pe Insta să pună niște poze cu ultimul lui gadget, dar a fost asaltat de hateri și de troli?”

    M-am distrat tare bine :))

    @Mâța

    Dar daca scrierea spunea ca tatal batea cate un cui pentru fiecare fapta buna, iar copilul se ambitiona la un moment dat sa scoata cate un cui pentru o fapta si mai buna, cum mai cuantificam apoi “gaurile”? Ca faza cu “raul facut altora” nu se mai poate aplica.

    Putem filozofa la infinit pe tema asta, sunt de acord, motiv pentru care am incercat eliminarea dualismului “bine/rau” si inlocuirea lui cu un concept (o perspectiva) usor neutru, si anume responsabilitate/consecinta

  13. @Marian

    S-ar putea să ai dreptate cu Delavrancea, am găsit o povestire asemănătoare care se pare că îi este atribuită lui.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *