We know nothing ’cause we are nothing

Zice Andrada că nu știm nimic. Și argumentează:

before you judge others

Ei, eu mai știu câte ceva. De exemplu, știu că corpul uman este alcătuit din peste 70% apă. Asta la adulți. Că la copii, el este format din peste 98% apă. Fix ca crastavetele. Mai țineți minte sceneta? 🙂

Nu vi se pare ciudat că atât noi cât și castraveții suntem preponderent apă și cu toate acestea nu ne scurgem din pat pe dușumea și nici nu ne prelingem la sol, pe pereții clădirii în care habităm, ci folosim liftul, ca oamenii civilizați? Na, ideea că am fi solizi este o păcăleală. În realitate, suntem mai mult lichizi decât solizi.

Dar acum, revenind la textul din imaginea de mai sus, cum putem fi 70% apă și 99% spațiu în același timp? Explicația constă în faptul că și atomii de apă sunt, în proporție de peste 99.99%, goi. Ca de altfel orice atomi din universul ăsta. Cheia de metal pe care-o țineți în mână și cu care vreți să deschideți ușa e spațiu gol. Ușa pe care vreți s-o deschideți e alcătuită din vid. Glonțul care iese din țeava puștii e constituit din nimic. Balustrada de care vă loviți înainte de a înjura e iluzorie. Podeaua cabinei teleferice care vă oprește din a cădea e o suprapunere de vid. Voi sunteți vid. Și pământul pe care v-ați face piftie la aterizare e neant. Peste 99.99% neant. Nimic. Gol. La fel ca universul acesta la scară macro. Că și el tot vid este, distanțele dintre două corpuri cerești sunt atât de mari, spațiile atât de vaste, încât putem spune cu o precizie matematică că e vid. Marja de eroare e mai mică de 0.00000001%.

Sigur, „manuscrisul” conține și o serie de alte lucruri inedite, dar procesarea mea s-a oprit la următoarea întrebare: dacă noi suntem alcătuiți, în proporție de peste 70%, din apă, iar atomii din corpul nostru sunt atât de goi, încât electronii lor, ce se rotesc stingheri într-o mare de singurătate, nici măcar nu bănuiesc că undeva, în incomensurabilul spațiu întunecat și pustiu ce-i înconjoară, există alți electroni asemănători lor, și nu doar unul, ci miriade și miriade – imposibil de cuprins și socotit cu mintea umană, fără ca totuși numărul lor uriaș, cvasiinfinit, să poată afecta în vreun fel procentul de 99.99% spațiu gol din țesuturile, mușchii și tendoanele noastre, și dacă toți acești atomi, indiferent de configurația pe care-o au sau poziția pe care-o ocupă în tabelul lui Mendeleev, au fost creați în inima unei stele și expulzați când ea a devenit supernovă și a explodat, și dacă niciuna dintre celulele corpului nostru nu este cea cu care ne-am născut, atunci cine este cel care știe sau nu știe sau afirmă că știe sau nu știe? Cine suntem, de fapt, noi? Cine ne dă continuitate, cine ne face să fim coerenți, să avem o substanță psihică și intelectuală, cum putem să ne păstrăm un anumit sentiment al eului, cum de nu ni se rupe filmul de la o secundă la alta, în condițiile în care suntem formați din fragmente infinitezimale de materie (teoretic) și vid (practic) ce se schimbă la fiecare nouă clipă?

Întrebarea este cu atât mai dificilă cu cât e mai improbabil să ne-o punem. Pentru că, trăind permanent în pielea noastră, ne-am obișnuit cu noi și am uitat să ne întrebăm cum de miracolul existenței noastre e posibil de la bun început.

2 Replies to “We know nothing ’cause we are nothing”

  1. Mi-a fost lene să-mi adaug cuvintele la mine pe blog, dar ceea ce am vrut să dau de înţeles sună cam aşa:
    Fiind ceea ce suntem (şi mulţi dintre noi neavând habar ce suntem) şi nefiind în stare, datorită simţurilor noastre imperfecte, să percepem în totalitate ceea ce ne înconjoară, e absurd să ne declarăm deţinătorii unui adevăr absolut, gen “Dumnezeu nu există, nu există un creator, pentru că oamenii de ştiinţa au descoperit aia şi ailaltă, pentru că avem explicaţii”. Le avem şi nu le avem. Am descoperit câteva dintre legile universului, dar tocmai miracolul existenţei lor ar trebui să ne spună că, de fapt, nu ştim nimic. Am pus mâna pe “fructul oprit” şi l-am cojit pe alocuri, dar până în miezul lui calea e lungă şi nimic nu garantează că vom reuşi s-o străbatem în totalitate.

  2. Păi nici nu cred că era nevoie, mesajul e perfect transparent din acea imagine. O singură notă sau completare am la ce-ai zis tu, și anume că probabil mintea umană nici nu-i făcută pentru a înțelege totul în profunzime, ea neputând înțelege nici măcar chestiuni mai simple, ca paradoxul unui univers infinit, și atunci poate că găsirea pietrei filozofale nu-i atât o chestiune de timp (că încă n-am ajuns acolo) ci de limitări (că mintea nu-i instrumentul adecvat pentru a sonda insondabilul). În rest, perfect de acord.

    Pe mine însă imaginea respectivă m-a făcut să mă gândesc la ceea ce ne definește ca oameni. Titlul meu e un pretext semantic pentru a introduce sau nuanța această temă: cine suntem noi cu adevărat? Din ce este constituită esența noastră?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *