De-a lungul timpului am fost acuzat de lipsă de transparență și onestitate, pe motiv că folosesc un pseudonim în loc să-mi asum identitatea reală, cu nume și prenume. Iar acuzatorii mei aveau dreptate: utilizarea unui pseudonim este mai puțin transparentă decât utilizarea numelui real. Dar este mai puțin transparentă în direcțiile care sunt lipsite de importanță1Ce relevanță are pentru cititor un nume de buletin complet necunoscut?: cititorii nu-ți vor știi adresa, CNP-ul și numărul de la pantof. În același timp, pseudonimul îți permite să-ți exprimi ideile mai liber.
Ieri am dat pe blogul lui optimvs peste următorul comentariu:
optimvus, cunosc un licean care nu știa că Cei trei muschetari e mai mult decât un film. 🙂
O așteaptă pe maică-sa să iasă din tură și, uneori, petrecem câteva minute împreună. Nu găsim nici un subiect de conversație. Odată, știind că a fost cu clasa la o piesă de teatru (Idolul și Ion Anapoda), l-am întrebat cum i s-a părut la teatru (era prima oară în viața lui). Și-a ridicat ochii din tableta lui: „Pentru retarzi!”
Ulterior am vrut s-o întreb pe autoare de ce n-a publicat informația asta și într-un articol de pe propriul ei blog, asigurându-i o vizibilitate mai mare. Dar apoi am făcut conexiunea cu faptul că persoana în cauză se semnează cu numele din buletin. Nu știu dacă ăsta a fost motivul în cazul ei, dar este un motiv general valabil: atunci când scrii pe blog folosindu-ți numele real, vei avea tendința să te cenzurezi. Pentru că există riscul ca unchiul, colegul sau soacra care-ți citesc blogul să afle că ai o părere proastă despre ei. Sau ca iubitul tău să afle că aseară a fost penibil la pat. În contrast, alegându-ți un pseudonim poți fi complet sincer și poți să nu te cenzurezi deloc atunci când îți exprimi opiniile în spațiul virtual. Cu micul dezavantaj că cititorii tăi nu vor ști cărui CNP din „viața reală” îi corespund aceste opinii.
Sigur, s-ar putea argumenta că dacă ai o personalitate puternică și te doare la bască de opiniile celorlalți, poți scrie la fel de liber despre oricine și orice ca atunci când folosești un pseudonim, dar uneori situația e mai complicată. Majoritatea dintre noi avem joburi. Și chiar dacă ție nu-ți pasă de ce cred alții despre tine, șefului poate îi pasă că l-ai creionat într-o lumină proastă. Așa că poate ar trebui să cerem ca înainte să-ți exprimi opinia pe net, să fii și complet independent din punct de vedere profesional, adică propriul tău șef. Dar până atunci, poți recurge la un nick.
Strâns legată de transparență este intimitatea. Să zicem că primești o factură prin Poștă. Nu conține informații care să te lezeze dacă devin publice, dar nici nu ți-ar plăcea să vezi că vecinii tăi au desigilat plicul, nu? Că-i o treabă personală, care deci nu-i privește pe ei. În mod similar, dacă descrii o fantezie erotică pe blog, nu ți-ar plăcea s-o afle toți cunoscuții tăi. Anonimitatea îți permite să te deschizi față de ceilalți fără ca ei să-ți poată invada spațiul privat2Este ca o valvă ce se poate deschide într-un singur sens, dacă vreți., cât timp nu-ți cunosc datele din buletin. Date pe care, eventual, le poți devoala prietenilor (fie ei și virtuali). Să nu uităm că blogul e un spațiu public. În acest spațiu, pseudonimul joacă rolul unui lacăt ce oferă cititorilor diferite grade de acces la conținut.
Probabil există și alte motive pentru alegerea unui nick, ca „rebotezarea” într-un nume cu valențe simbolice, dar în articolul de față m-au interesat doar transparența și onestitatea. Capitole la care cred că pseudonimul este superior datelor din CI, prin faptul că îți permite să străpungi orice cenzură de ordin exterior sau subiectiv. Și am văzut, de-a lungul timpului, bloguri care s-au închis când cineva din viața autorilor a aflat de ele. Pe de altă parte, tot textul de față e semnat cu un pseudonim, așa că cine știe? Poate nu valorează nici cât o ceapă degerată.
Mai, argumentul asta este destul de slab, pentru ca se bazeaza pe conceptul de “security through obscurity” (cauti tu pe Google cum se aplica el in informatica).
Ideea din spatele unui blogher este ca scrie eseuri, sau in general articole. In alea te bazezi din cind in cind pe .. exemple. De obicei din viata personala, ca alea-s mai la indemina. Vorbesti de sefi si faci referire la un sef pe care l-ai avut, sau pe care stii ca l-a avut cineva. Vorbesti de interactiuni amuzante la supermarket, si zici de alea de care stii nemijlocit. Incet-incet dai tot felu’ de informatii despre tine insuti.
Chestia asta se intimpla nu doar blogherului, de altfel. Chiar si pe un sait complet “anonim” gen Reddit, sau pe orice forum, vei scrie chestii care tin de interesele tale. Incet-incet ajungi sa-ti creionezi orasul in care traiesti, poate si zona, diversele tale interese, adaugind tot felul de detalii care te “decupeaza” din masa amorfa a necunoscutilor. La un moment dat se ajunge in punctul in care un cititor tenace si interesat poate sa-ti reconstruiasca portretul-robot si sa prinda ca TU cel din viata reala esti si sub pseudonim.
Caz in care .. ce faci? Pai daca ai zis chestii pe care ti-ar fi rusine sale zici sub semnatura proprie, ajungi sa stergi contul pe Reddit, articolul de pe blog sau chiar blogul intreg. Crede-ma c-am vazut treaba intimplindu-se de N ori deja.
Asa ca .. ce rost are? Mai bine ne asumam ce scriem. Uita-te la toti blogherii care au ajuns cit de cit cunoscuti, semneaza si stampileaza ceea ce zic. Sigur, asta inseamna ca nu mai scriu despre drame sordide. Cu atit mai bine. Asta inseamna ca nu mai scriu “din auzite”, sau ca isi asuma polemica. Cu atit mai bine!
Pe scurt, acea auto-cenzura pe care o invoci tu, eu o vad ca pe un lucru bun. E cazul sa facem un pas in fata si sa ne asumam opiniile in piata publica (Agora, da).
referinte:
http://dunia.ro/cenzura-pentru-simpatie-sau-perspectiva-personala-pentru-autenticitate/ (pe care cred ca l-ai vazut deja linkuit de la mine)
Mircea Popescu, blogheru’ care a cam introdus in spatiul blogheristic romanesc ideea de a-ti asuma identitatea. Avea el ceva articol pe tema, dar nu-l gasesc deloc acuma.
De acord cu faptul că un cititor tenace poate să-ți afle în final numele. Diferența față de „security through obscurity” din informatică este că un singur hacker tenace e de ajuns pentru a-ți distruge datele de pe calculator și deci nu ești invulnerabil, în timp ce ca blogăr, poate nu te interesează că un singur comentator tenace îți află numele, că scopul tău nu-i să te protejezi de toți comentatorii, ci să te protejezi de exemplu de șeful tău. Care șef nu va fi cititor al blogului tău, că nu prea are de unde să afle de blog, dacă la o căutare pe Google după numele tău nu-i apare blogul. Cum ajung șeful și familia să-ți citească blogul și să afle apoi, plini de tenacitate, că de fapt blogul ăla pe care-l citesc e al tău și nu al unui necunoscut? Poate ei nici măcar nu citesc bloguri. Dar dacă scrii sub numele tău, e foarte simplu, te găsesc la o căutare pe Google și apoi se uită la ce scrii despre ei. Am dat un exemplu. Deci, singurul caz în care cititorul ăla tenace te poate deranja este cel în care, după ce-ți află numele, se apucă să scrie pe blogul lui: „Daimon este Alex” și să-și promoveze articolul, astfel încât să facă vizibilă această conexiune dintre Alex și Daimon în google. Moment în care, da, ai de ales, poți să treci pe nume și ce zici tu mai sus. Da’ până atunci, nu văd de ce să te legi la cap. Faptul că la un moment dat s-ar putea să vină un cutremur (de pământ sau financiar) și să te lase fără bani nu înseamnă că n-o să mai economisesc bani și o să trăiesc ca un pustnic. Dacă o să vină momentul ăla o să văd ce fac, dar până atunci, nu văd de ce m-aș pune într-o poziție care este, imho, inferioară celei în care sunt acum.
De Dunia am aflat, da, de la tine. I-am lăsat un comentariu cu o întrebare (să-i zic potențial incomodă, că observasem o mică neconcordanță într-un articol, dar altfel perfect benignă și de bun simț). Comentariul a apărut în moderare și apoi n-a mai apărut deloc, semn că mi l-a șters. De atunci nu mai intru pe blogul ei.
Ce înseamnă să-ți asumi ce scrii? Să-ți asumi în fața șefului gândurile pe care le ai față de el? Pe mine nu mă interesează, ca blogăr, să-mi asum ceva față de cei din real life. Viața din offline curge după alte norme, ce rezultă din alte cutume. Nu le respecta, dacă ești puternic; foarte bine. Dar dacă nu ești suficient de puternic și nu vrei să-ți faci probleme, poți opta pentru un nick. Pe mine mă interesează să-mi asum ceea ce gândesc față de cititori. Adică, dacă gândesc un lucru, să-l pot scrie liber, fără să mă cenzurez. Că pentru gândurile mele intră la mine pe blog, nu pentru poze. Asta înseamnă asumare, din perspectiva de blogăr. Perspectiva relațiilor tale din offline cu asumările de acolo este altceva și nu mă interesează aici.
Șeful vine la lucru și face o scenă demnă de un roman. O poți pune pe blog? Da, dacă ești anonim. Nu, dacă ești slab și scrii sub numele tău. Da, dacă te doare la bască și scrii sub numele tău, dar află șeful că l-ai pus la panou și începe să-ți facă viața de la birou un calvar. Să nu scrii despre el pe blog, zici tu? Cenzura este bună? Păi în cazul ăsta, nu-ți mai asumi opiniile față de cititori. Adică ești fals în relația cu cititorii. Și mai bine să fii fals în relația cu șeful, decât în cea cu cititorii.
Faptul că marii blogări scriu sub numele lor este o măsură a orgoliului și importanței de sine, nu a asumării. Măcar atât să recunoaștem.
[…] Aldus crede că un pseudonim pe net te face mai liber, mai sincer, mai puternic. Aldus crede că, sub pseudonim poți fi „cinstit”, pe când sub numele real ești obligat să fii ipocrit. În sprijinul ideii aduce un comentariu de-al meu pe un blog de jurnalist, unde ziceam că băiatul de 15 ani al unei colege a fost pentru prima oară la teatru și când l-am întrebat cum i s-a părut, a zis că „pentru retarzi”. Aldus trage concluzia că, dacă aș fi avut un blog sub pseudonim, făceam articol din comentariul acesta, dar, fiindcă semnez blogul ca în buletin, am lăsat subiectul jos, într-un comentariu. Adică mă mișc sub acoperire, nu bag pe blog ceea ce ar putea fi subiect, de teamă că mama lu copilu ăla, o colegă, ar citi și s-ar ofili. […]
@Alex
Între timp m-am mai gândit și cred că pot sintetiza o replică scurtă la comentariul tău în felul următor: faptul că un hoț iscusit și motivat îți va sparge orice lacăt nu înseamnă că a lăsa ușa deschisă e cea mai bună soluție. În principiu, e mai bine să nu-ți poată pătrunde în casă decât hoții iscusiți, care-s puțini, decât să-ți poată intra oricine. Singurul lucru la care trebuie să fii atent este să nu crezi în mod fals că lacătul te-ar face invulnerabil.
E falsă analogia.
Fii atent: activitatea ta onlain, dacă-i grupată pe un blog sau accesibilă oricui dă clic pe numele tău de utilizator, este vizibilă examinării sistematice. Ia cineva pagină cu pagină și vede tot ce-ai scris, da?
Tu propui teoria că ar putea ajunge cunoscuții la tine strict căutându-ți numele; dacă tu nu-l publici, totul e ok. Totuși, internetul e rotund. Poți, pornind din oricare punct, să ajungi în oricare alt punct, urmînd un link. Oamenii urmează zeci sau sute de linkuri zilnic. Știi cum poate cineva să-ți găsească contul pe Reddit? Din greșeală. Asta ai scos tu din ecuație, aleatoriul.
Să zicem că mătușa ta citește Reddit, intră pe un subreddit dedicat orașului în care trăiți amîndoi, unde vede un comentariu de-al tău, scris mega-elocvent. Bucuroasă c-a găsit o persoană interesantă și de aceeași părere cu ea, îți vizitează profilul ca să vadă ce fel de om ești și ce alte interese ai. Cinci pagini mai tîrziu, concluzia „ioai ăsta-i Aldus, prea seamănă”. După care vede că Aldus postează și pe /r/gonewild, și dă de știre la familie, să se bucure și ochiul lor. Un link e tot ce trebuie.
Tot similar, un coleg de muncă citește blogul X. După care urmează un link către blogul Y. De la care urmează alt link și ajunge la blogul K. Cu cît ești mai citit, cu cît primești mai multe linkuri de la alții, cu atît mai mari sunt și șansele să fii găsit prin metoda asta. După care colegul tău îți ia la puricat arhivele blogului tău, și se prinde că ești tu, sau măcar un tip angajat la aceeași firmă. Și idem, dă link la toți colegii, să se amuze și ei de modul amuzant cum îți descrii șefii. Pam-pam.
(pauză să îmi trag sufletul)
Nu propun să te apuci să „dai din casă”, doar pe teoria că oricum o să te găsească cineva, deci ce rost are să te ascunzi. Deloc. Nu-s pe teoria că oricum știe lumea că ne căcăm, hai să o facem cu ușa deschisă.
Propun însă teoria că ideea de anonimitate pe internet este pernicioasă. Anonimitatea nu este o funcție a etichetei, a numelui pe care ți-l alegi, ci este o funcție a persoanei înseși. Poftim, încă o analogie, de data asta însă tehnică: pe Facebook poți să-ți faci cont sub numele Ion Cuvaca, și tot să fie clar cine ești. Pentru că vei avea la prieteni tot pe oamenii din viața reală, pe care i-ai avea și sub numele tău din buletin. Tu, indiferent că te cheamă IonCuvaca sau Ghiță Apetrei, tot la același gen de chestii ai tinde să dai share. Facebook se prinde că ești fan USR / Atletico Madrid indiferent cum și-ai pus numele. Dacă Facebook ar fi ca blogul, și activitatea complet transparentă, atunci orice vizitator al profilului tău ar putea vedea ce interese ai, urmărindu-ți activitatea. De exemplu, că tot dai share la „fun facts” despre pisici, și nu despre cîini.
Cu alte cuvinte: persoana ta însăși este contextul. Dacă ești anost, dacă generezi informații anoste, ești greu de recunoscut. Doar așa poți să fii greu de recunoscut.
Problema este exacerbată pe bloguri. Tu, scriind, știi că ce publici astăzi va fi disponibil peste 5 sau 10 ani. Știi că lași în urmă frînturi de informație. Ce faci, nu mai scrii despre șeful tău, fiindcă te temi că s-ar recunoaște în portretul-robot pe care-l creionezi? Nu mai scrii c-ai fost la supermarketul Auchan, de teamă să nu se prindă lumea că locuiești într-un oraș care are Auchan? Păi bravo, tocmai te-ai cenzurat singur, chiar și anonim fiind.
That’s it. That’s all. Toată povestea cu anonimitatea este o marotă.
Numa’ numără câte presupuneri ai făcut în argumentația cu mătușa:
1. Eu am cont pe Reddit.
2. Mătușa are cont pe Reddit.
3. Eu și mătușa locuim în același oraș.
4. Eu și mătușa avem aceleași subiecte de interes.
5. Eu și mătușa gândim oarecum similar pe subiectele ăstea, de ajunge să fie impresionată de mine.
Posibil? Da. Dar improbabil. De altfel, gândește-te că internetul nu-i de când lumea. Unii dintre părinții și unchii noștri, dacă nu majoritatea, au probleme în a trimite un mail. Ce zici tu o să devină tot mai valabil mai ales pentru generațiile următoare.
Ideea ta de bază, că persoana e contextul, este validă până la un punct. Pentru că, în timp ce nu există doi oameni cu aceeași amprentă, ideile sunt împărtășite de grupuri numeroase de oameni. Simplul fapt că am anumite poziții referitor la anumite lucruri nu mă face identificabil. Mă face doar încadrabil într-un anumit profil – al unui om de dreapta, sau ortodox, sau microbist, sau deștept etc. Dar nu mă identifică cu nume și prenume. Că sunt o grămadă de microbiști în fiecare colț din țară. Ar trebui să fiu un Albert Einstein ca să fiu recunoscut pe baza originalității gândurilor mele. Să scriu ceva ce n-a mai scris și n-a mai gândit nimeni. Iar rudele mele din offline să fie familiare cu modul meu de a gândi. Apropo, mă îndoiesc că rudele lui Einstein l-ar fi putut deosebi de alți fizicieni doar citindu-i un tratat de fizică.
Iar partea cu blogul, în care las frânturi din viață, mă expune doar în măsura în care cineva mă cunoaște în offline și are un interes în a lua blogul la pigulit, articol cu articol, și a pune cap la cap acele frânturi. Dar ce interes ar avea cineva care nu mă cunoaște de la bun început? Ajunge pe blogul meu, ce interes are să-l transforme în teză de doctorat? Tu mi-ai luat blogul la citit, cap-coadă? Dar un alt blog, care nu te interesează nici cât să lași un comentariu? Câte dintre cele peste care dai le iei la puricat, dacă n-ai niciun interes prealabil pentru a face asta? Că frânturile nu sunt în fiecare articol. Sunt pe ici pe colo. Trebuie să sapi ca să le găsești și să le corelezi. Cum ziceam, e posibil, dar improbabil.
Cu un singur lucru sunt de acord: dacă îți pui toate speranțele în anonimitate, s-ar putea să te arzi. Caz în care neasumarea în offline a articolelor de pe blog nu este evitată, ci doar întârziată. Și atunci, da, posibil să-ți închizi blogul. Sau posibil să îți asumi, adică ceea ce propui tu să se facă de la bun început. Dar mei, poate cu blogul ăla ai făcut bani. Îl închizi și-ți faci altul, pe alt nick. Și-a îndeplinit scopul. Sau poate ești descoperit la pensie. Când, plictisit de faptul că nimeni nu te caută, postezi un articol cu poza ta din buletin. 🙂
Adică, eu înțeleg ce zici tu, dar anonimitatea are avantajele ei. Nu-i perfectă, dar ce-i perfect și imuabil sub Soare? Decât să nu scrii deloc, mai bine scrie liber și anonim. Cu riscul ca mai târziu să-ți închizi blogul, poftim. Sigur, soluția ideală ar fi să nu-ți pese. Da’ până acolo, bagă mare cu ce nick vrei tu! Părerea mea.
[…] alese de tine. Eu consider că varianta secundă are o serie de însemnate avantaje. Despre lipsa cenzurii am scris deja. Hai să mai vedem […]
Om bun, eu am pornit de la presupunerea ca vrei sa scrii interesant pe blog. Asta inseamna ca .. da, ajung pe un articol, si mor de incintare, si iti iau apoi tot blogul la puricat. Din cat in coada. Sistematic. Am facut asta. Am facut-o de N ori. La tine chiar a fost si simplu, ca nu scrii de multa vreme.
Sigur ca daca tu-ti asumi ideea ca “sunt un tip neinteresant care scrie pe teme neinteresante”, pseudonimul este tot ce-ti trebuie. Mai ales daca nici nu te astepti sa fii citit decit de o mina de oameni. Insa mi se pare si cumva trist sa-ti incepi proiectul sub acest gen de auspicii: “eu sunt deja sub o piatra, stau cuminte la umbra, si nu cred ca o sa ies vreodata de aici”.
Dar, vorba ta, fiecare pasare pe limba ei piere. Daca consideri ca pseudonimul iti este suficienta pavaza, eu nu-s aici ca sa-si schimb parerea. Am mai schimbat si noi o vorba 🙂
A, stai că înțeleg. Deci tu te gândești că orice blogăr pleacă de la premiza că va ajunge ăl mai întâiu’ din blogosferă și deci cineva sigur îi va afla datele și ca atare n-are rost să scrie sub pseudonim? 🙂 Sigur că nu vreau să mă ascund sub o piatră, dar nici nu gândesc în termenii ăștia. Iar blogul nu îmi promovează persoana reală, ci pur și simplu ideile. Persoana reală rămâne în offline, că vreau să-mi compartimentez lucrurile. Tu ai pornit cu gândul de a te ascunde sub o piatră? Presupun că nu. Ce trafic ai?
Am serioase dubii că dacă scrii inteligent, vei avea trafic uriaș. De exemplu, știu de câțiva blogeri care scriu pe tiparul „am cumpărat aspiratorul [link afiliat]” și au trafic mare. Dimpotrivă, bănuiesc că cu cât reușești să ridici mai mult nivelul articolelor, cu atât vei avea un trafic mai redus, chiar dacă select, deoarece majoritatea este prin definiție mediocră. Și dacă tot am vorbit de majoritate, cred că tu, cu cititul integral al unui blog, ești una dintre excepții.
Astăzi, dacă nu ai cont pe Facebook, nu exiști. Iar majoritatea celor care au cont își expun public viața lor privată, încercând s-o coloreze în lumini cât mai strălucitoare și false, cu care să-i mintă pe ceilalți și să se mintă pe sine. Dă-mi voie să propun o alternativă, zic eu, mai sănătoasă, a unei vieți private care să-ți rămână departe de ochii publici ai curioșilor neaveniți (vezi și articolul următor pe tema pseudonimelor). Asta nu înseamnă că cei care scriu sub numele real comit o eroare. Dar uite, mie nu-mi place lumina reflectoarelor.
În esență, subiectul se tranșează simplu: când îți deschizi un blog, ai de ales un nume cu care să-l semnezi. Poți opta pentru numele din buletin, ceea ce îți aduce mai multă recunoaștere publică – în sensul în care un scriitor sau un actor dorește să devină mai cunoscut, sau poți opta pentru un pseudonim, ceea ce-ți conferă anonimitate și o mare libertate de a te juca. Eu prefer varianta a doua.
[…] nelalocul lui în imaginea de mai sus? Eu n-am fost niciodată în Germania1O altă piesă din puzzle-ul identității mele din offline., așa că posibil ca nemțoaicele să fie cele care dau găuri și bat cuie, în timp ce nemții […]