Urmărind-o pe Tamara Buciuceanu-Botez în clipul de mai jos, mi-a venit o idee. Și ce frumos că, spre deosebire de alți oameni cărora le vin și lor o mulțime de idei, eu am un blog, pe care pot să le aștern!
Cu câteva generații în urmă, majoritatea oamenilor erau obișnuiți să trăiască într-o lume ce se măsura după propria lor scară de mărimi. Pământul era plat, copacii erau mari și stelele mici. Ulterior, știința ne-a conferit o serie de posibilități inedite, cum ar fi posibilitatea de a ne expansiona1Ce cuvânt frumos! Nu există în dex, cel puțin la nivelul generației noastre.. Și atunci când te expansionezi, constați că din plat, pământul devine sferic și că se rotește, alături de alte 9 planete, în jurul unei stele, numită Soare. Modelul acesta gravitațional se repetă fractalic2Un alt cuvânt inexistent în dex. Suntem la ora de imaginație, ok? în toate sistemele solare din Calea Lactee și, pe cât știm noi, în toate galaxiile din Univers. Care Univers este într-o continuă și accelerată expansiune.
Dar tot știința ne-a dat și posibilitatea de a ne face mici. Și comprimându-ne, am observat alte lucruri interesante. De exemplu, să luăm o bară groasă de fier. La nivel microscopic, constatăm că bara respectivă este alcătuită dintr-un număr incomensurabil de atomi, compuși la rândul lor din câte un nucleu în jurul căruia orbitează întotdeauna3Presupunem că sunt atomi neutri de fier, bine? 26 de electroni. Distanțele dintre doi atomi, ca și distanțele dintre un electron și un nucleu sunt, raportate la volumul acestor particule cuantice, atât de mari, încât bara ce nouă ne apare ca având o consistență solidă este, în realitate, compusă în proporție de peste 99,99% din spațiu.
Nu observați niște similarități flagrante între cele două perspective – cea de la nivel micro și cea de la nivel macro? Electroni ce roiesc în jurul unui nucleu, planete ce se rotesc în jurul unei stele; ambele tipare repetându-se la infinit. Cerul de deasupra noastră nu-i altceva decât spațiul dintre un electron și un nucleu, la o altă scară de mărimi. Sigur, există niște diferențe. De exemplu, din ce știm la ora actuală, electronii nu se deplasează uniform, ci oarecum sacadat, și sunt ciudați, pentru că manifestă atât proprietăți de corpuscul cât și de undă. Dar lăsând deoparte aceste diferențe, observați cât de izbitor seamănă cele două modele?
V-ați întrebat vreodată dacă pe suprafața unui electron din bara voastră de fier nu cumva există miriade de entități infinitezimale ce-și ridică ochii spre cer și se întreabă pline de uimire: „Oare universul nostru este infinit? Oare există și alte sisteme solare, cu o configurație diferită de cele cunoscute? De ce tot timpul 26 de planete?” Și invers, dacă galaxiile noastre nu sunt altceva decât atomi, pentru alte ființe? Și dacă universul nostru aflat într-o veșnică expansiune nu-i decât o bucată de elastic întins de o gospodină deasupra unui borcan cu murături? Și dacă scara asta de mărimi – micro-normal-macro – nu se repetă, la rândul ei, la infinit?
În locul Tamarei, eu l-aș fi întrebat pe referentul spațiului locativ și despre asta.
O similitudine există, neîndoielnic.
Iar universul nostru poate fi, după unii teoreticieni, doar o bulă între alte nenumărate bule-universuri ce alcătuiesc o spumă – nu mult deosebită de spuma de la gura paharului de bere.
Cheers!
Te uiți în continuare la Cosmos: A Spacetime Odyssey?
Mă gândesc că e probabil ca noi să fim niște chestii minuscule într-un SuperOm, prin noi înțelegându-se universul nostru. Mai știi? Sau, poate că noi, oamenii, suntem globulele albe într-un ditamai organismul. Poate că milioanele de celule care mor în organismul nostru în fiecare clipă sunt sori care se sting în cosmosul dinăuntru.
@Ketherius
Păi să-i stea în gât, atunci! 🙂
@Cudi
Am terminat Cosmos. Urmează să-i fac o recenzie. Tu când te-apuci de recenzii? 🙂
Ia sa fi indraznit ATUNCI sa-l fi intrebat pe referendul respectiv despre…spatiul cosmic ca…nu mai pupai alt spatiu locativ ! Fireste ca mai existau “spatii ” insa , dracu te lua daca ajungeai in vreunul . Eu casc ochii pe History unde exista un serial numit ” Astronautii antici ” si crede-ma…l-asi viziona douazeci si patru de ore la sir mai ales ca multe dintre faptele prezentate acolo au fost scrise in biblie cu mult inainte ca omul sa-si dea seama de expansiunea cosmosului . Vezi ca intre timp , Pluto a fost “retrogradat ” de la nivelul planetelor . Respect Aldus !
Nu contează, pentru mine tot o planetă este! O planetă și un personaj animat:
Nu. Mișcarea electronilor ce roiesc în jurul nucleului „umplu” spațiul acela pe care tu îl crezi gol.
Renata, spațiul dintre electroni și nucleu nu-i o presupunere, ci un fapt științific. Electronii nu roiesc în jurul nucleului aiurea, ci pe anumite straturi bine definite, exact cum sunt orbitele planetelor în jurul Soarelui. Fiecare element chimic are straturile lui de energie, pe care pot gravita electronii. Nu pot roi cum vor ei, la ce distanțe vor ei. Iar distanțele dintre aceste straturi și nucleu sunt imense (raportate la mărimea particulelor atomice).
Uite o aproximare la scara noastră de mărimi, pe baza informațiilor pe care le-am găsit la o căutare rapidă pe Google: dacă nucleul unui atom ar fi o bilă cu diametrul de un metru, atunci electronii ar avea un milimetru (sunt cam de o mie de ori mai mici decât nucleul) iar diametrul orbitei lor în jurul acestui nucleu ar fi de 100 de kilometri! Deci pune o bilă de un metru în centrul Bucureștiului; ăla e nucleul atomului. Electronii sunt niște vârfuri de ac de câte un milimetru, care se rotesc la 50 de km distanță de această bilă! Niciun electron n-ar ajunge măcar la periferia Bucureștiului. Bara respectivă de fier chiar este compusă, în proporție de peste 99.99%, din spațiu. N-o spun eu, o spun oamenii de știință. Tot ei spun că dacă am elimina acest spațiu dintre atomi și electroni, toți oamenii de pe glob ar încăpea într-un cub de zahăr.
Apropo de faptul că masa unui nucleu este imensă comparativ cu cea a unui electron: și masa unui sistem solar este dată, într-o proporție de peste 99%, de steaua din centru, în cazul nostru Soarele. Planetele sunt vârfurile de ac de un milimetru, ce orbitează steaua (Soarele) din centru.
E fix ceea ce faci tu si sunt sigur ca o faci intentionat. E imposibil ca de unde ai selectat acel citat sa nu fi dat peste mentiunea ca “empty space” doar daca privesti strict dintr-un anumit unghi. Altfel empty but not empty
Ce vrei tu să spui, mai exact? Adică, ce vrei să contrazici din ce am scris eu în articol?
Eu, nimic. Nenea aia pe care i-am citat se plang ca le pui in gura[fapt stintific] lucruri cu care ei nu sunt de aceeasi parere.
A, păi pe mine nu mă interesează de ce se plâng alții. Pe mine mă interesează doar de ce se plâng cititorii mei. 😉
[…] Explicația constă în faptul că și atomii de apă sunt, în proporție de peste 99.99%, goi. Ca de altfel orice atomi din universul ăsta. Cheia de metal pe care-o țineți în mână și cu care vreți să deschideți ușa e spațiu […]
[…] Dacă mai avea cineva dubii că partea militară nu-i principalul factor al ecuației… De altfel Trump mizează pe sprijinul armatei. Nu demult a declarat, lol, că vrea ca americanii să dețină supremația militară în spațiu. Gen în spațiul cosmic. […]
[…] de opus al lumii, ducându-mă cu gândul la tot ceea ce se află în afara planetei noastre, în spațiul cosmic, pe când universul cel puțin ne include și pe noi. Orișicum, cosmosul, ne spune Wikipedia, este […]
[…] la revenirea pe Pământ, Dumitru Prunariu, primul român care a zburat în spațiul cosmic, a declarat că în cursul zborului a avut ceva de furcă cu legea gravitației. Ușor confuz, […]
[…] face, mai în glumă mai în serios, o observație interesantă. Noi trimitem entuziaști semnale în spațiul cosmic în speranța că cineva le va auzi, dar dacă ne vom trezi într-o zi cu o farfurie zburătoare […]