Am început să mă uit la Patriot crezând că-i un serial de spionaj cu inflexiuni comice, care o să-mi placă. În realitate serialul e mai mult o comedie neagră. Ceea ce nu-i o problemă în sine, cred că cinematografia actuală duce o lipsă cronică de comedii bune, dar pe mine viziunea lui Steven Conrad n-a reușit să mă prindă, așa că după primele 40 de minute făceam deja slalom printre episoade.1De fapt, inițial l-am oprit, dar apoi am văzut că în serial apare o tipă bună, așa că am încercat să mă uit pe sărite. Da, știu. Turns out the plot involving her is even more stupid than the main line.
Scenariul îl are în prim-plan pe John Tavner (Michael Dorman), un spion cel puțin ciudat: pe jumătate cântăreț de folk și privitor la păsările de pe cer, adică aiurit, pe jumătate serios, matur și plin de resurse când situația o cere. În mod normal un astfel de tip n-ar avea ce căuta într-un post de acoperit cu responsabilitate, dar tatăl lui este mare ștab la un serviciu de inteligență2Ironie intenționată., așa că îl trimite să se angajeze la o firmă care îi va permite să călătorească în Luxemburg și Iran, Iran fiind aici punctul de interes. Intriga e ultra-plată și convenabilă: în Iran vor avea loc alegeri prezidențiale, au rămas în cursă doi candidați, unul e bun și vrea să colaboreze cu americanii, celălalt e rău și vrea să activeze programul nuclear, americanii vor să-l susțină financiar pe primul. Mai simplu de atât nici că se putea, și avem deja un prim defect al acestui serial: nici măcar nu încearcă să imite o umbră de profunzime. Desigur, odată ajuns în posesia armelor nucleare, Iranul ar urma să distrugă Israelul – retorica tipică a mass-mediei de peste ocean, ignorând complet atrocitățile pe care Israelul le comite în prezent în Palestina și trecând sub tăcere intervențiile americane în practic orice parte a globului există petrol teroriști. Probabil cei care lucrează în servicii vor clătina din cap la vederea modului complet nerealist în care cică acționează intelighenția americană, dar ok, filmul e o comedie, deci nu i se cere acuratețe faptică. Totuși, problema e că nu reușește să marcheze nici la capitolul umor.
Umorul e puternic sabotat de violența protagonistului. În nici 40 de minute de film, acesta deja a aruncat un chinez în fața unui camion, și-a înjunghiat în picior un nou coleg de serviciu care-l urmărea pe stradă, a omorât un brazilian etc, pentru motive cât se poate de puerile. Pe chinez, de exemplu, l-a aruncat în fața camionului deoarece era singurul lui contracandidat la interviu și fusese mai bine pregătit, deci urma să obțină postul pe care voia să-l ocupe el și care i-ar fi permis să-și îndeplinească misiunea de spion. Iar brazilianului i-a tăiat gâtul într-o confruntare cu frații lui, din care nu se știe cum a scăpat, scena e total neverosimilă. Modul ăsta de a justifica violența gratuită prin comedie și simultan de a compensa lipsa de substrat prin scene șocante este, consider eu, o indicație despre calitatea reală a producției. Umorul care rămâne după toate acestea e prea puțin pentru a compensa.
Cred că Patriot se adresează angajatului mediocru pasiv-agresiv, care ar vrea să răbufnească dar n-are cum și n-are unde, așa că i se oferă în scop terapeutic o poveste fantezistă cu spioni, care-l transformă în erou național. Pentru că ce altă haină poate îmbrăca bărbăția pentru un astfel de om, dacă nu cea a recunoașterii guvernului? Vorba aia, dacă cei din jur te-au luat de fraier încă de mic, măcar guvernul să-ți recunoască adevăratul potențial și inestimabila contribuție adusă omenirii.3Teza nu-i unică și nici rară, o mai întâlnim în filme precum Spider-Man sau Superman, în care super-eroii au grave carențe sociale în viața de zi cu zi. Din fericire nu m-am regăsit în target, dar cum niciodată nu-mi pierd speranța în cititorii mei, dacă vreți, îi puteți da o șansă.