Poate nu trebuia să vorbim de subiectul ăla. Adică, m-am simțit eu nașpa. Da. Și fata aia… cumva mă simt responsabil. Că eu i-am recomandat-o. I-am zis că știi, e frumoasă, dă-i cerere… Da’ părea cuminte. Tu o cunoști? În fine, îți zic după ce cobor din autobuz. Părinții tăi dorm? Am zis că părinții tăi dorm? Tu nu dormi? La ora asta… 🙂 Cam în trei minute ajung. Dau curba și intru în gară. Da, dau colțu’. Numa’ că m-am obișnuit să nu mai zic că dau colțu’. Că știi cum e, Doamne ferește să dai colțu’. […] Cam în 15 secunde mă dau jos. 1, 2, 3…
Tipul era cam prin clasa a noua sau a zecea, la cum arăta. Nu-l cunosc, deși am mers o vreme în paralel în micul nostru oraș de provincie după ce am coborât din microbuz, dar m-a făcut să mă gândesc la ce se petrece cu blogurile noastre după ce dăm colțul. Deja am auzit, de pe blogul Renatei, de câțiva mâzgălitori digitali care ne-au părăsit. Cum ar fi El Zap. Și de câțiva comentatori, dar spre deosebire de comentatori, blogării au câte o pagină virtuală pe care-și aștern gândurile și care rămâne de izbeliște după moartea lor, dacă nu-i lasă cuiva un set de chei.
Știu că Facebook și Google au introdus de ceva vreme, pentru posesorii de conturi, opțiunea de a specifica pe cineva care să le gestioneze datele odată ce trec în neființă. Bine, nu-i zice explicit trecere în neființă, dar despre aia-i vorba. Când am auzit prima dată de opțiunea respectivă am avut o reacție de câh, repulsie, cui îi place să se gândească la moarte?, dar văzând acum blogurile neactualizate ale celor care ne-au părăsit, cred că totuși e o variantă la care merită reflectat.
Nu vă zic că gata, în clipa asta să-i faceți cuiva un cont de administrator la voi, ci doar să meditați la următorul lucru: dacă mâine trageți pe dreapta sau vă decideți să vă lăsați definitiv de bloging, din varii motive, aveți un cunoscut căruia să-i încredințați șandramaua? Există cineva, în virtual sau în viața de zi cu zi, potrivit pentru sarcina asta și-n care să aveți suficientă încredere încât să-i faceți cont de împuternicit încă de pe acum – că neprevăzutul te ia pe nepregătite?
Pentru că dacă nu, dacă șatra mea e doar a mea și no-mpart cu nimenea, înseamnă că suntem o subspecie de oameni demni de milă, pe jumătate deja morți, care bântuim prin online ca să ne amăgim singurătățile.
Da, știu, poate nu trebuia să vorbim de subiectul ăsta.
În sfârsit, citesc la tine un articol la care merita sa mediteze toti ‘mascatii’ care traiesc ascunsi (cred ei) prin labirintul junglei virtuale si a caror ID (entitate) este doar o umbra efemera, relativa, trecatoare, fara valoare, moarta, construita pe nisipuri miscatoare, care nu-si pun aceasta întrebare:
“To be or not to be ?”
Fii binecuvântat !
P.S. Eu nu am cont în acest sistem al falsitatii si înselaciunii mondiale, decât în masura obligativitatii, chiar daca o perioada am avut pe y-tube un cont deschis de fiul meu (minor) pentru a putea comenta la aberatiile postate de slujitorii ‘sclavi’ ai acestui sistem al minciunii, “Matrix” însa si acesta mi-a fost suspendat de Mr Google, pe motive de nerespectare a regulilor “lor”, caci eu am o singura LEGE, data de TATAL meu …*ADEVARUL* **ABSOLUT**, ***ATEMPORAL*** si care consta în IUBIREA NECONDITIONATA, SACRIFICATOARE, FARA PREJUDECATI fata de *EL* si fata de toata capodopera universala, paradoxala, incomprehensibila realizata de *EL* prin *ÎNTELEPCIUNEA ABSOLUTA* !
Unii “dau coltu” învingatori, eroi … necunoscuti ! 🙂
Nu știu cum ți-a venit ideea sintagmei de „ mâzgălitori digitali”! Dacă tu cunoști vreun sens nepeiorativ al mâzgălitorului, să mi-l spui și mie. Dacă o să-mi replici că și tu te consideri un mâzgălitor, e problema ta (deși eu nu ți-aș fi zis așa nici când eram foarte supărată pe tine !) Firește că există mii de mâzgălitori digitali. Uneori citezi din ei sau dai link spre ei. Totuși, alăturarea lui ElZap pe lângă formularea cu pricina e și nepotrivită, și nepoliticoasă. Poate faci cumva și schimbi. Sau îl scoți pe ElZap de-acolo. Și Cârco s-a dus. Și el tot mâzgălitor?
Cât despre a lăsa pe cineva să continue blogul… o prostie! Cineva-ul ăla n-o să scrie ca tine, n-o să gândească ca tine, o să transforme blogul tău în alt blog, atunci, mai bine, își face el unul personal.
O altă idee ar fi că dispariția din virtual nu presupune neapărat că ai murit fizic.
Și dacă mori, cui folosește să știe și cititorii tăi treaba asta?
Renata, nu m-am gândit la nicio conotație negativă când am scris „mâzgălitori”. Și sigur că mă auto-includ. Am ales formula asta din modestie, sugerând că nu am pretenția unei activități serioase, profesioniste etc. Copiii mâzgălesc, de unde rezultă că a mâzgăli înseamnă a te juca (în contextul ăsta), blogul este o joacă. Nici prin cap nu mi-a trecut că cineva o să se simtă jignit de formularea mea. Eu o consider inofensivă. Am văzut chiar bloguri intitulate „Mâzgălici” sau ceva pe-acolo. Mie chiar îmi place termenul.
Acum, legat de partea cu cheile blogului, dacă mori, acesta rămâne al nimănui. Și nu-i vorba atât de faptul că respectivul va scrie ceva pe el și îl va „strica”, având un alt stil (deși există posibilitatea unui blog cu mai mulți autori, în care cititorul să poată selecta autorul dorit, adică să poată afișa doar articolele scrise de blogărul care-i place lui), cât de faptul că poate la un moment dat WordPress.com va înceta și el să mai existe sau va introduce o regulă nouă și toți blogării vor trebui să facă o anumită modificare la blog pentru ca acesta să rămână vizibil pe viitor. Moment în care blogul respectivului decedat va trage frumos pe dreapta, că n-are cine să facă acea modificare la el, sau cine să-l mute pe un alt server. Și poate e păcat, că poate conținea articole mișto.
Ce lasă în urma lui un om obișnuit? Amintirea persoanei lui în cei care l-au cunoscut (și care sunt relativ puțini). Ce lasă în urma lui un scriitor sau un poet? O operă pe care o pot citi și generațiile următoare, chiar dacă evident nu l-au cunoscut în mod direct. Poate că ar fi păcat ca unele bloguri mișto să dispară odată cu autorul lor (sau la câțiva ani după aceea, pentru că nu are cine să le mențină vii).