Orice episod al oricărui serial începe cu un generic – ce uneori rămâne aproape neschimbat până la sfârșit, imun la succedarea sezoanelor, ajungând să devină emblematic pentru serialul în cauză – și astfel vom începe și noi:
https://vimeo.com/307347001
Vă place genericul de mai sus? Ideea lui principală este, cred, foarte transparentă: suprapunerea forfotei orașului, a vieții, a oamenilor (priviți de sus sau din depărtare, deci mărunți și insignifianți) peste imobilitatea implacabilă a, ca să merg pe firul aliterației, imobilelor, sugerează cât se poate de clar grandoarea, măreția și importanța simbolurilor unei comunități sau ale unui oraș în raport cu bietele făpturi ce îl populează și animă. Doar că aceste simboluri nu sunt luate din vreun mit al vreunei mari religii sau tradiții a lumii, ci din tratatele de economie și politică. Spus mai simplu: oamenii vin și pleacă, instituțiile rămân. Iar dramele noastre devin irelevante în contextul politicii pe care se sprijină axa lumii. O politică făcută nu pentru oameni, ci într-un dispreț față de ei. Și de asta mie nu-mi place genericul.
Mai observăm că genericul cuprinde, într-o succesiune rapidă1time-lapse, o zi întreagă, de dis de dimineață și până noaptea târziu, când Soarele este demult apus, fapt ce sugerează că tot universul din House of Cards (și prin extensie tot universul nostru) e conținut în limitele acestor clădiri de unde se emit legi și se trasează destine (simbolizate, de exemplu, de șinele de tren). Undeva, la momentul asfințitului, camera se mută pe gunoaiele aruncate la o margine de râu, gunoaie pe care le găsești la baza politicii actuale, când treci dincolo de lumina reflectoarelor. Iar apoi vedem cum bezna nopții ce s-a așternut peste oraș e parțial risipită de aceleași clădiri și instituții, acum puternic aprinse, simbol al politicii menite să călăuzească, cu lumina ei, plebea ignorantă. Și de asta, după cum vă ziceam, nu-mi place mie genericul.
Care este cartea de vizită a omenirii? Ce-i caracterizează pe oameni, care-i liantul lor, ce-i definește? Cred că răspunsul este compasiunea. Compasiunea și empatia, care te face să poți simți durerea celuilalt, sau fericirea lui, și prin asta te leagă indisolubil de el, impulsionându-te să fii mai bun, să dai dovadă de altruism, să ajuți. Dacă treci de tot haosul secolului XXI, de toate crimele și violențele, de toate războaiele, de toate actele teroriste, de toate disensiunile, cred că asta rămâne la esență, cred că asta ne-a salvat și continuă să ne salveze, cred că asta ne definește. Compasiunea, nu niște clădiri și instituții reci, locuite de niște politicieni cu inima de piatră. Și știți cum se numește un om ce nu mai poate empatiza cu semenii lui?
Făcut de Netflix după o sondare atentă a publicului propriu, House of Cards este un serial despre jocuri de putere, atât de abil meșteșugite încât aproape că te fac să pierzi din vedere faptul că protagoniștii lui sunt niște psihopați. Reușita lor de se cocoța în cele mai înalte funcții din stat nu-i deloc de mirare, dacă ne uităm cu atenție în jur. Că serialul este, din punct de vedere al acestor jocuri, foarte bun, iarăși nu-i o surpriză, Netflix confirmând în repetate rânduri valoarea echipei proprii de scriitori. Lipsește însă un sens mai profund, care să eleveze acțiunea din serial, la fel ca în Fargo, într-o operă de artă. În absența lui, House of Cards este doar o luptă egoistă și feroce pentru scaunul prezidențial. Iar în lipsa lui Kevin Spacey, ultimul sezon este o telenovelă lăbărțată și fantezistă, dar cu aceleași personaje (tot mai) descentrate.
Dacă să vă uitați la el? Nu știu. În măsura în care dispuneți de o doză de sadism, sau dacă vă place politica și vreți să admirați modul în care se ajunge mai nou președinte, ori poate dimpotrivă, aveți o viziune idealistă asupra politicienilor și vreți să fiți treziți la realitate, puteți încerca. Estimez că bărbaților le va plăcea mai mult, datorită ideii de forță (ce cumulează voința, inteligența și tenacitatea puse în slujba unui țel) redată mult mai realist decât în alte producții hollywoodiene (în care, de exemplu, forța este sinonimă cu puterea fizică, musculară). Dacă sunteți fan al lui Kevin Spacey, prestația lui din primele 5 sezoane n-o să vă dezamăgească. În plus el este sufletul acestui serial fără suflet, foarte bine scris și adresat unui public adult. Doar să nu pierdeți din vedere latura patologică de care vorbeam adineauri.
Muzica din generic este gravă și densă, cumva apăsătoare, cu ușoare tonuri ale unei doine de jale, ca și cum ar deplânge ceva pierdut.
https://www.youtube.com/watch?v=ULwUzF1q5w4
Poate o omisiune din partea mea a fost să nu precizez faptul că serialul are totuși doza lui de fantezie (sau o tușă artistică, dacă vreți) legat de modul în care idealizează funcția de președinte și îl identifică pe ocupantul ei cu cel care trage frâiele unui aparat de stat compus altminteri din oameni impotenți. Când, evident, astăzi nu ajungi președinte fără să săruți mâna venerabililor ce conduc anumite cercuri oculte de interese. Sigur, cineva mi-ar putea spune, drept contra-argument, că Trump le-a cam stricat socotelile tuturor, dar asta nu schimbă faptul că realitatea e ceva mai complexă decât vor creatorii lui House of Cards să ne-o prezinte.
[…] e foarte simplu: Bodyguard nu este un serial despre jocuri politice la vârf (asemenea lui House of Cards), nici o dramă de acțiune (deși se apropie de un film de acțiune, aceasta fiind probabil […]
[…] House of Cards, Frank Underwood are niște scene erotice cu unul dintre bodyguarzii lui, de care devine mai […]