Filosofie de aprilie

Zice o fată care-și zice 22 aprilie, pe blogul Castanului, și pe care m-am gândit s-o contrazic, pe blogul meu:

1. Dragostea are nevoie de oameni.

Dragă 22, simbol al perfecțiunii, dragostea e un sentiment. Fiind un sentiment, este fie o festă pe care ne-o joacă creierul, fie o esență, în funcție de cum te poziționezi în disputa materie versus spirit. Dacă e o festă, adică o simplă iluzie, atunci n-are nevoie de nimic, că n-are o existență reală. Este o reacție chimică, o să-ți spună omul de știință. Iar dacă e o esență, atunci n-are nevoie de nimic, că dacă ar avea, n-ar mai fi esență. Se împuținează cu ceva iubirea ta dacă John din SUA nu iubește pe nimeni? Și cu atât mai mult n-are nevoie de oameni. Oare vor înceta păsările să-și cânte triluri de amor dacă oamenii nu se vor mai iubi între ei?

2. Dragostea îi face pe oameni buni, mai buni.
Din aceste două premize rezultă un silogism: Dragostea are nevoie de oameni buni.

Păi nu, că prima premiză e greșită. Dar din a doua rezultă că pentru a deveni mai buni, oamenii ar putea avea nevoie de dragoste. Dacă nu se pot îmbuna altfel. Parcă Iisus venise pentru ăia răi, nu pentru ăia buni.

Credința mea e că deși în orice om bun există și părți mai puțin bune, adică rele (opusul, antonimul), la fel cum și orice om rău are și părți bune, pentru dragoste e nevoie ca omul să treacă de o anumită limită a bunătății (care e antonimul răutății).

Dacă e credința ta, atunci nu putem s-o contrazicem. Dar ne întrebăm, retoric, cum putem trece de o limită.

Pe o axă imaginară, să treacă de mijlocul liniei, ceea ce eu numesc evoluție.

Primo, mijlocul liniei nu-i o limită. Secundo: deci dacă am o notă de 3 și iau un 7 vei spune că am evoluat, deoarece am trecut de 5, care-i la mijloc. Dar dacă iau un 4, cum numești asta? Sau dacă înainte de 7 aveam un 6? Ah, am înțeles: cei care trec de mijloc, pot iubi! Restul, ne reîntâlnim la anul, repetenților! Și cinciul e același pentru toată lumea? O valoare obiectivă și universală?

Evident că oamenii nu sunt desăvârșiți, ajunși la maximul de bunătate posibil.

Evident.

Însă eu consider că pentru a iubi e nevoie de bunătate, de un anumit grad de bunătate.

Eu nu. Eu consider că fix invers, pentru a fi bun, este nevoie de iubire. Sau măcar de un dram de compasiune, pentru a nu-i da în cap celuilalt. Și că nemernici suntem cu toții, dar avem nevoie de o lanternă care să ne lumineze cele mai întunecate colțuri ale sufletului pentru a conștientiza asta, iar în lipsa ei suntem sau ne credem minunați. Și că acea lanternă se numește iubire.

Nu de atracție, de feromoni sau de instictul de împerechere/reproducere. Ci de bunătatea aia care încălzește inimi, topește scuturi invizibile, dărâmă ziduri de frici, temperează instinctul de autoconservare, dezamorsează protecțiile, pentru că în fața bunătății nu poți decât să te predai, să-ți depui armele. Bunătatea, opusul răutății, nu face rău intenționat, nu rănește, nu necesită protecție, nu e egoistă, nu e invazivă, ci te bucură, te ajută, te vindecă sufletește, te ridică de jos, te înțelege, te mângâie, te ocrotește, îți face bine. Iubirea nu implică „a te folosi” și nici „a exploata”.
Și acum să ne întoarcem cu mintea în trecut, în istoria omenirii.

Istoria omenirii este o noțiune și o realitate a prezentului. Faptele consemnate în cărțile de istorie au avut loc la diferite momente din trecut. Dar cărțile se pot împrumuta și astăzi de la bibliotecă.

Imaginează-ți cam de câtă cruzime era nevoie ca oamenii să lupte în război cu furci, topoare și săbii.

Cumva de câtă cruzime este nevoie astăzi pentru ca ei să lupte cu tunuri, tancuri și arme chimice? Cruzimea nu e o funcție de instrumente prin care se exercită violența. Crezi că președintele care dă ordinul de genocid la telefon este mai puțin crud decât soldatul de pe front sau executantul? De ce, pentru că folosește un iPhone cu carcasă metalică și finisaje care îl fac plăcut la atingere?

Ciopârțeala de trupuri. Câtă tărie sau răutate ca să nu rămâi traumatizat ci să ți se pară normal. De ce oamenii plăteau să vadă cum alți oameni erau într-o arenă dați de vii la fiare sălbatice sau cum luptătorii se luptau până la moarte.

Pentru că încă nu se inventase televiziunea și cinematograful?

Cum era tortura în evul mediu? Cum se omorau oameni în piețele publice unde publicul era uneori stropit de sângele celui executat care țâșnea spre deliciul tuturor. Setea de sânge.

Și lipsa de filme horror.

Cum în preistorie vânătoare se făcea cu arme primitive.

Păi dacă nu se inventaseră încă armele de foc… cu ce să se facă vânătoarea? Astăzi ea se face mult mai frumos și mai organizat, cu puști, binocluri, câini și șoimi dresați, ca modalitate de agrement.

În Biblie, care nu e altceva decât istoria umanității, Dumnezeu le spune oamenilor de atunci, care erau la un alt stadiu al evoluției, în V.T. „Numai carne cu viaţa ei, adică sângele ei, să nu mâncaţi.” Ceea ce denotă faptul că omul mânca animalele care se aflau în agonie. Apoi Dumnezeu le spune să le jertfească mai întâi. De atunci și până acum tu nu simți nici o evoluție a umanității?

Cum se simte evoluția umanității? Sau evoluția în general? De exemplu, mie mi-e destul de clar care-i senzația de frig și o pot recunoaște la fiecare venire a iernii, după cum știu și ce senzație îmi produce mâncarea unui fruct dulce. Care e senzația de evoluție? Și apoi îți spun dacă o simt.

Nu crezi că omul sălbatec era incapabil de iubire?

Ce înseamnă sălbatic: din trecut (că asta se leagă cu partea anterioară a comentariului tău) sau instinctual, imprevizibil, brut, care nu respectă conveniențele sociale etc? În orice caz, o să-ți întorc întrebarea: animalele sălbatice sunt sau nu capabile de iubire?

Nu crezi că oamenii de atunci erau dominați doar de instictul de supraviețuire, de răutate și că în timp omul a ajuns la un alt nivel al percepției, la alt nivel al evoluției?

Nu.

Dragostea te face mai bun, astfel că poți tolera defectele pe care altei persoane pe care nu o suporți nu i le tolerezi, ci i le amplifici, și îi vezi în special lucrurile bune.

Că te face mai bun, o fi. Dar ce zici tu aici e că te face mai prost.

Și că oamenii din trecut nu cred că erau capabili să exprime, să înțeleagă și să-și poată manifesta dragostea unii față de alții.

Din trecutul îndepărtat, sau foarte apropiat? Câți ani ai?

Da, dar atracția vine pe fondul unei îndrăgosteli. Că doar nu mergi pe stradă și zbang! – te lovește brusc atracția. Adică nu știu cum e la tine, eu vorbesc strict din punctul meu de vedere. Ca să mă îndrăgostesc trebuie să îmi placă ceva la acel om de care mă îndrăgostesc. Și nu mi s-a întâmplat încă să mă atragă cineva de care să nu îmi placă. Să zic: „mamă ce om nesuferit și rău și culmea mă atrage”. Niciodată. Că noi, oamenii, avem gusturi diferite, e lesne de înțeles. Ori poate instinctul meu de conservare e mai dezvoltat și mă feresc inconștient de oamenii care transmit sau îi simt, îi percep eu cu mintea mea a fi răi.

Păi nu ziceai mai sus că bunătatea temperează instinctul de conservare? Hotărăște-te cum e cu instinctul ăsta de conservare: e bun sau rău? Te oprește să iubești sau te apără de dușmani? 🙂 Și ce înseamnă să percepi cu mintea?

Eu îmi mențin părerea. Pentru mine, Costică care își bate soția dar totodată declară că o iubește deși nu se preocupă ȘI DE nevoile ei fizice, psihice, de dorințele ei ci i le impune cu forța pe ale lui și o face să plângă, să sufere pentru că el e egoist și îi place să bea și să facă scandal, să facă doar ce își dorește el și ce îi place lui fără să se gândeascã că prin asta îi rănește și îi face să sufere pe cei pe care declară/crede că îi iubește, deși sunt de accord că e și el tot un om, eu îl consider incompatibil cu adevărata iubire/dragoste, că nu are un EQ destul de ridicat care să-i permită să empatizeze, să fie înțelegător, să fie destul de bun.

Ai scris cu majuscule ȘI DE. Deci Costică care-și bate nevasta dar nu se preocupă ȘI DE nevoile ei, nu o iubește. Să înțeleg că dacă o bate și se preocupă și de nevoile ei, o iubește? Vorba aia: are mână grea la beție, da-n rest e băiat bun, cu casă și servici. Da, știu că nu asta ai vrut să scrii, dar asta a ieșit.

Eu mi-l imaginez pe omul cavernelor foarte aproape de un animal ca și comportament.

Imaginația, truly, nu are nicio limită.

Care vâna cu ceea ce vezi în muzeele de istorie, pietre inițial, aveau niște cuțite cioplite foarte rudimentar din piatră care mai mult rupeau decât tăiau.

Cineva să inventeze mai repede roata și praful de pușcă!

Dobora un animal și după ce îl rănea atât de mult încât să-l imobilizeze, îi ciopârțeau carnea de viu, fiind încă în agonie.

Dar știi de ce făcea asta? Pentru că avea nevoie să mănânce. Cu ce era mai crud decât animalele sălbatice care și ele omorau și omoară pentru hrană? Pe când astăzi, toreadorul chinuie taurul ca sport, pentru amuzamentul – ghici al cui! – spectatorilor din tribune. Tribune moderne, în care se plătește bilet, fix ca la arenele din vechime. Noa, care-i diferența dintre omul din trecut și cel de azi? Îți spun eu: azi omul nu mai are nevoie să omoare animale în felul ăsta pentru a-și asigura hrana. Iar în trecut, omul nu era ipocrit, să spună că practică un sport nobil. Dacă l-ai fi întrebat, îți spunea că vânează pentru mâncare.

Și încă ceva, în V.T. pe la începuturile istoriei omenirii, omul cavernelor se cupla chiar și cu rude de gradul I, II. După li s-a interzis. Deci în sălbăticia lui nu ținea cont de atâta lucru, darămite de alte reguli morale.

Nu cumva în același Vechi Testament, la începutul lui chiar, Dumnezeu le dă poruncă oamenilor să se înmulțească și să umple Pământul? Și cum se puteau înmulți dacă nu prin incest? Că singurii oameni de la început, conform aceluiași Vechi Testament, erau Adam, Eva și copiii lor.

Și acum mai sunt unii care sunt controlați de insticte. Eu una sunt mai cerebrală, poate de aceea nu te prea înțeleg când vorbești de atracție.

Ce înseamnă să fii mai cerebral: să ai o credință a ta și să simți evoluția oamenilor? 🙂

De exemplu și eu pot aprecia un prieten de al iubitului meu ca fiind mai sexy fizic, dar nu am nici cea mai mică problemă în a mă controla.

Iubirea, această culme a autocontrolului…

Renata, acel comentariu îi era adresat lui Mugur ca răspuns la comentariul lui adresat mie.

Atât, că m-am lungit. Sigur că comentariile nu-mi erau adresate, dar evident că nu-mi pasă. În replică, cred și presimt că peste 5 zile o să fie o vreme așa de urâtă, că n-o să mai pot ieși din casă.