De ce Alianța Vestului e o idee bună

Patru primari (Emil Boc, Nicolae Robu, Ilie Bolojan și Gheorghe Falcă) din patru bine-cunoscute orașe ale țării (Cluj-Napoca, Timișoara, Oradea și Arad) au format o așa-numită de noi Alianță a Vestului (patrulateră în terminologia lor), ce are drept scop dezvoltarea acestor orașe, modernizarea căilor de acces dintre ele (autostrăzi, șine), a infrastructurii în general precum și accesarea unor fonduri europene destinate proiectelor mari, la care niciun oraș individual nu poate visa. Prezentă din ce în ce mai des în discursul public, această alianță ar putea fi, consider eu, exact lucrul de care avem nevoie în momentul de față. De ce? Motivul se regăsește în următoarea întrebare simplă: ce am construit noi după revoluție?

Îl urmăream zilele trecute pe Dragnea cuvântând în fața aleșilor țării, înainte să le ureze sărbători fericite, și spunând, printre altele, că suntem pe creștere economică. Cu câțiva ani în urmă, aceeași creștere o remarca și președintele de atunci al României, Traian Băsescu. Dar în ce s-a concretizat această creștere? E (relativ) ușor să administrezi un buget la limita subzistenței. Ideea însă ar fi să mai și faci ceva. La fel ca în cadrul unei familii, unde pe lângă banii de mâncare îți mai trebuie un fond de haine, de reparații și de lucruri noi. Din când în când vrei să-ți mai cumperi un televizor. Sau o mobilă. Sau o mașină. Să-ți modernizezi locuința. Să construiești ceva în plus. Nu doar să repari ce e vechi. A-ți administra banii astfel încât să nu mori de foame nu-i chiar atât de greu, dar unde-i surplusul?

Uitați-vă puțin în jur și spuneți-mi ce s-a construit nou, după ’89, afară de biserici. Primul proiect de metrou bucureștean datează din 1908; a fost finalizat de Ceaușescu. Canalul Dunăre – Marea Neagră s-a făcut tot pe vremea lui Nicu. Cu hei-rupul, dar s-a făcut. Principalele șosele din România tot atunci. Modernizarea și electrificarea căilor ferate – în vremea lui Gheorghiu Dej și a lui Ceaușescu. După au mai cumpărat doar niște garnituri, adică au sifonat bani. Palatul Poporului. Clădirea școlii din satul sau orașul vostru. Orice. Trăim pe o infrastructură veche de câțiva zeci sau sute de ani, pe care o tot peticim când dă rateuri. De 30 de ani ne tot apucăm să construim autostrăzi moderne, în care băgăm un vagon de bani și care nu se mai termină. Sau uneori, ca în bancul cu eficiența muncii, nu mai încep.

În aceste condiții, ideea de a forma o alianță la nivel de primării, unde există un interes mai viu și mai particular decât la nivel de guvern ca lucrurile să meargă, este un pas în direcția bună, din simplul fapt că este mai mult decât nimic. Este o încercare de a face ceva. De a mișca ceva. Este exact opusul pasivității și letargiei în care ne complacem în rest, ca națiune. Creează noi posibilități, deschide noi perspective. Mai bune decât cele de până acum, dat fiind că cele de până acum sunt sublime, dar inexistente. Sigur că de aici până la niște orașe moderne e cale lungă, dar vorbim de un prim pas în opinia mea salutar. Și, de altfel, nu numai într-a mea.

Spun „ne complacem” pentru că nu e doar vina politicienilor, este și vina noastră, ca popor. Pentru că și noi suntem de o pasivitate și letargie soră cu moartea. Ca dovadă, ca să nu mă uit în curtea altora: câți dintre noi, cei care avem bloguri și ne considerăm mai răsăriți decât media, ne-am asociat pentru un proiect online? Câte bloguri de grup există? Nu prea, fiecare cu blogul lui, pe tarlaua lui, de care se ocupă când și cum are timp, în principiu mai deloc afară de publicarea unor noi articole, adică minimum minimorum. Deci, pasivitatea e o stare ce ne caracterizează per ansamblu, iar faptul că unii mișcă ceva în front nu poate fi decât o idee bună.

Zilele trecute, 7 primari din Moldova s-au întrebat că ce, ei îs mai proști?, și au semnat luni un acord ce pune bazele alianței „Moldova se dezvoltă”.