Daredevil (2015)

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată o vreme când, copil fiind, eram în limbă după filme, seriale și desene cu Hulk, Superman, Țestoasele Ninja etc. Timpul a trecut. Eu m-am maturizat. Eroii copilăriei s-au mutat în super-producțiile destinate adulților. Și, judecând după modul cum sunt redați în filmele actuale, tot restul populației s-a tâmpit. Nu doar Daredevil – serialul de față -, ci toată pleiada de filme moderne cu super-eroi pare scrisă pentru bărbați în puterea vârstei, dar cu mintea undeva pe la 10 ani.

Un băiat orb e antrenat de un alt orb și, în loc să cadă amândoi într-o groapă, băiatul învață să se lupte și-și ascute celelalte simțuri (auz, miros, intuiție), astfel încât devine capabil să-ți spună cu precizie câți oameni sunt în cameră, ce poziții au adoptat, ce au mâncat cu o zi înainte, dacă te mint sau nu (în funcție de bătăile inimii), ba chiar să audă o conversație telefonică dintr-o mașină ce se află într-un alt cartier. Ajuns adult, tipul își pune masca de mascat și sare pe acoperișuri, aproape ca-n filmele chinezești, ca să se bată cu infractorii. Tristă viață să fi îmbrăcat în ninja și să asculți ce vorbesc oamenii, cocoțat pe o clădire înaltă! Aproape la fel de tristă ca cea a securiștilor. Sau să-l aștepți pe unu’ la ceas de noapte, tot așa, cu masca trasă pe cap, în frig și ploaie, pentru ca el să vină însoțit de familie, așa încât tu să trebuiască să renunți și să-l aștepți a doua zi, când în sfârșit îl prinzi singur și îl căsăpești.

Spre deosebire de Batman, eroul nostru nu este vreun miliardar excentric pe timpul zilei, ci un avocat orb, ce are o mică firmă de avocatură împreună cu un prieten. La fel ca în Batman, orașul pare o entitate vie, aflată în centrul preocupărilor tuturor: ale afaceriștii răi și lipsiți de scrupule care vor să-l modeleze în interes propriu și ale lui Daredevil, care vrea să-l salveze. Și, tot ca în filmele de gen, majoritatea afaceriștilor răi și lipsiți de scrupule sunt experți în box sau arte marțiale. Inclusiv o babă chinezoaică care se deplasează cu ajutorul unei cârje, dar care, când situația o cere, îi aplică o palmă cu care-l proiectează pe Daredevil câțiva metri prin aer, de zici că în ea se reîncarnase spiritul lui Yoda. Și-n rest avem aceeași poveste episodică: tipul își folosește simțurile pentru a afla unde și ce pun la cale băieții răi (care par ușor retardați), le iese în cale, se luptă cu ei și îi face praf. Ocazional mai încasează și el câteva, lucru care-l aduce pe patul unei asistente mișto, de care se desparte sărind pe geam, pentru că na, ușa e o metodă prea lentă. Mișcările din timpul luptelor sunt în general bine redate, dar luptele sunt complet lipsite de realism. Cea din episodul doi pare o parodie: el e rănit și vai de mama lui dar găsește resurse să-l pună la pământ pe încă un bandit, după care se ține de burtă și se încovoaie de zici că pică acolo lat, până când alt bandit se ridică de jos, moment în care intră din nou în priză și îl face și pe ăla piftie, pentru ca apoi iar să se țină de șale, și tot așa.

Daredevil e mai bun ca Arrow sau Supergirl, pentru că avem și ceva mister, și ceva ițe care se înnoadă în afara conflictului principal, dar per ansamblu e mai plat decât Câmpia Banatului, vorba lui Daimon. Ce ar mai fi de zis? Înțeleg că benzile desenate americane pentru copii sunt pentru copii. Dar măcar ele au un anumit farmec în acel univers magic al copilăriei. Scoțându-le din revistă și punându-le în producții complet infantile destinate adulților, regizorii de la Hollywood au reușit performanța de a le face urâte și nerealiste. Îngrijorător e faptul că prind.