Să vă zic un banc. Cică Ion și Maria făceau dragoste. La un moment dat, Ion îi spune plin de transfigurare iubitei lui: „Mărie, ești divină!”, la care ea, fără să-și piardă luciditatea și pragmatismul, îi răspunde: „Di vină suntem amândoi, Ioane!”. Am citit pe un blog dulce-sărat o poveste cu o altă Mărie și un alt Ion, dar tot cu pălării, adică vinovății. O poveste cu două neveste, una oficială și cealaltă pasională. Pe scurt, lucrurile stau cam așa: o tipă se îndrăgostește de un coleg de job, universurile celor doi fuzionând beatific timp de un an. După care află că respectivul e însurat. De la chiar nevasta lui, care îi scrie cuvinte dulci și o cheamă la un threesome. Glumesc, care o face cu ou și cu oțet, învinovățind-o pentru înstrăinarea soțului. După ce îi trece șocul, tipa începe și ea să simtă treptat o aversiune față de nevasta colegului iubit. Iar autoarea ne întreabă de ce, în astfel de cazuri, cele două femei își scot ochii una alteia, în loc să-i scoată ochii bărbatului dintre ele. Și, în cazul general în care soțul te înșală, cine poartă vina principală: amanta sau chiar el?
Eu am o altă întrebare, și n-o să vă placă: de ce trebuie ca vina să fie musai a soțului sau a amantei? Dacă e triunghi conjugal, atunci se cheamă că are trei unghiuri. De ce ignorăm tocmai unghiul sau persoana noastră? De ce, cu alte cuvinte, nu ne întrebăm în primul rând dacă nu cumva noi suntem de vină? Nu la modul prostesc. Că sunt o mulțime de femei care se întreabă asta prostește. La modul că soțul e un bețiv violent, iar ea se întreabă dacă nu cumva i-a dat motive s-o bată. Da, ești de vină, dar nu pentru că te-ai fi comportat rău cu el sau nu i-ai fi gătit felul preferat de mâncare, ci pentru că i-ai căzut în plasă și nu te poți sustrage din această glumă proastă de relație. Pentru că îl crezi când îți jură că o să se schimbe. Și pentru că te complaci. Asta e vina ta și principala cauză pentru care suferi, și câtă vreme cauza va persista, suferința n-o să dispară. Dar să revenim la povestea noastră.
Așadar, afli că iubitul tău, surprinză, e însurat! În situația asta, dacă soția nu era plecată prin Congo ci împărțea cu el o casă și un cămin, iar el ți-era coleg, și ați avut o relație de vis timp de un an fără să te prinzi că e însurat, atunci scuză-mă, dar ești de o naivitate rară. În tot acest an nu ai reușit să-l surprinzi cu nicio vizită la domiciliu? Nu i-ai văzut nicio poză cu soția? N-ai auzit niciun telefon suspect? Nu i-ai cunoscut cei mai buni prieteni? Nu ați locuit deloc împreună? De ce? I-ai acceptat orice scuză fără întrebări? Iubirea presupune cunoașterea celuilalt. N-o spun eu, o spune Biblia, și încă cu referire la sex. Deci tu ai un coleg. Îl iubești. Și sunteți împreună timp de un an. Și reușește în tot acest timp să-ți ascundă un aspect atât de important din viața lui?!? Noa, păi vina nu-i a lui, ci a ta. Că ai fost căscată. Cu scuzele de rigoare, dar vina nu-i a lupului că dă iama în stână, ci a ciobanului care n-a fost vigilent. E în natura lupului să mănânce oi și e absurd să arăți cu degetul înspre el. Câtă vreme nu o să te maturizezi, va veni un alt lup, și apoi un altul.
De cealaltă parte, soția înșelată este și mai vinovată decât amanta de drama prin care trece. În primul rând pentru că nici ea nu și-a dat seama, deși își cunoștea de mult mai mult timp soțul. Dar ea mai poartă o vină. Într-o societate preponderent monogamă – cel puțin la nivel declarativ, iar dacă nu e alegerea voastră și-n caz că sunteți soții îmi puteți lăsa un număr de telefon în privat – o relație extraconjugală aduce întotdeauna cu sine niște riscuri și inconveniențe. Riscuri pe care un bărbat nu și le va asuma fără ca noua lui iubită să-i ofere ceva ce nu găsește acasă. Prin urmare, dacă soțul calcă în străchini, întreabă-te mai întâi ce scârțâie în relația voastră. Poate s-a plafonat? Poate nu mai ai grijă de tine ca la început? Poate sexul a devenit o rutină? Poate v-ați obișnuit cu el? Da, s-ar putea ca noua lui feblețe să fie mai tânără. Și mai lipsită de experiență. Dar ipostaza de naivă inocentă ți-o poți asuma și tu, după cum poți fi o divă inaccesibilă sau o prostituată – fiecare partidă de amor ar putea să-i ofere ceva nou, ceva diferit. Iar dacă nu, atunci iată, asta e problema. Remediul nu-i s-o desfigurezi pe rivală, ci să chemi un tâmplar care să-ți coase fisurile din patul propriu1Medicii unui spital psihiatric se confruntă cu o problemă cât se poate de spinoasă: una dintre paciente acuză permanent că sub patul ei se află un bărbat care vrea să o violeze. Nereușind s-o scape de acest spiriduș, medicii îl cheamă la un moment dat pe Ion, tâmplarul spitalului, un bărbat bine cu tragere la femei, căruia îi explică despre ce este vorba și îl roagă să rezolve problema. Acesta intră în salon, în care nu se mai afla decât pacienta. De după ușă, medicii aud la început proteste, apoi strigăte și zgomote puternice, după care se lasă liniștea. În final, ușa se deschide și apare Ion, transpirat și victorios. „Ei?” îl întreabă curioși medicii. „S-a rezolvat!”, le răspunde el. „Cum?” îl întreabă ei. „Am tăiat picioarele patului!”, le răspunde el.. Pentru că întotdeauna vor exista alte femei și alte posibile rivale. Au existat și la începutul relației voastre, doar că n-avea el ochi pentru ele.
Cam așa văd eu lucrurile. Sigur, e o perspectivă mai dură, dar și extracția unei măsele cariate dincolo de speranța salvării este dureroasă. Am preferat această abordare pentru că uneori un duș rece poate fi mai eficient decât o consolare. Adevărul nu ne menajează întotdeauna sensibilitățile. Putem însă alege să-l privim în față și să ne maturizăm, cu perspective mult mai luminoase pentru viitor, sau să dăm toată viața vina pe părinți, educație, guvern, bărbați, femei și în general tot ce se află în afara noastră. Pe final, vreau să vă spun un banc. Cică Ion și Măria făceau dragoste. La un moment dat, Ion îi spune Măriei: „Iubito, ești divină!”, la care ea îi răspunde: „Di vină suntem amândoi, Ioane!” Dacă sunteți femei, citiți-l și recitiți-l.
Nu mi-a plăcut încheierea ta, cu tentă misogină – “dacă sunteți femei citiți-l și recitiți-l”.
Am citit articolul de pe blogul Savei, ea prezintă pe scurt ceva ce i s-a întâmplat unei prietene, oamenii își dau cu părerea. Întrebarea din finalul articolului e una la care eu nu sunt în măsură să răspund, pentru că nu sunt genul de femeie care să depună efort pentru a ține o relație în picioare, care să investească în reparații. Motiv pentru care nu sunt nici la prima relație, nici la a doua, nici la a treia…
Eu cred că m-ai citit greșit. Dacă zic că femeile sunt mai slabe fizic decât bărbații, sunt misogin? Nu, dar probabil o să mă trezesc cu câteva feministe pe cap. Există diferențe între bărbați și femei, iar una dintre ele, în opinia mea, constă în faptul că femeile sunt dintr-un anumit punct de vedere mai idealiste și au tendința să-l creadă pe partener mai mult decât ar fi cazul. Asta le face o pradă ușoară pentru vânătorii de sentimente. Evident, în astfel de situații femeile sunt victime și bărbații – cei care le manipulează, așa că per ansamblu bărbații ies mai șifonați din analiza asta, dar sfatul meu se adresează victimelor. În bancul de mai sus, situația stă invers: Ion este idealistul, în timp ce Maria este cu capul pe umeri și picioarele pe Pământ. Așa că sfatul meu este de fapt acela ca femeile să fie mai atente, mai lucide și mai realiste, înainte de a se lăsa îmbătate de promisiuni sau vorbe de amor și de a gira cu tot sufletul lor o relație în care poate la celălalt capăt se investește foarte puțin.
Câți adulți se află la prima relație? Puțini. Dar dacă îl iubești pe celălalt, merită să întreții flacăra pasiunii, nu? La fel cum plivești răsadurile de flori din grădină. Pentru că în orice relație la început e frumos, dar apoi apare o tendință de rutinare, care face ca lucrurile să intre într-un unghi mort. De multe ori, asta e cauza principală a infidelităților. Și de ce să nu cultivi propria relație și propria fericire? De ce să nu elimini eventualele buruieni ale obișnuinței, dacă îl iubești? De ce să nu continui să fii atrăgătoare și să-l tratezi pe soț ca pe un iubit pe care vrei să-l (re)cucerești, în loc ca totul să devină o chestie oarecum monotonă? Nu-i frumos să păstrezi cât mai mult acea stare de început, care de obicei se pierde în timp? Eu aș zice că merită. Și, sigur, același lucru e valabil și pentru el, dar la oameni în general femeia este cea care seduce, farmecă și fascinează partenerul, cu frumusețea și spontaneitatea ei. Uite, o altă dovadă de misoginism! 🙂
Mi se pare deplorabil să ai o relație pe termen lung în care, ca femeie, să nu știi cum să te dai peste cap ca să fii atrăgătoare pentru cel de lângă tine. O relație ok, din punctul meu de vedere, e când toate merg bine când cei doi sunt ei înșiși, nu încearcă să mențină nu știu ce aparențe. Hai, măi, ce vorbim noi aici? Astea-s discuții de adolescenți sau de femina.tv.
Asta cu „când toate merg bine” e moartea pasiunii. Uite un exemplu în oglindă, poate așa îmi înțelegi mai ușor perspectiva: la început EL îți aducea flori, te scotea la câte un film, îți declara cu voce tare că te iubește, ca un nebun, sau ți-o spunea câteodată în șoaptă, când erați între alți oameni. Nu în fiecare zi și nu la fiecare cuplu, că toți suntem diferiți, dar existau acele mici semne sau atenții prin care îți arăta că ești o parte principală a universului lui. Fast forward 10 ani: acum vine acasă obosit, îți dă un maxim „ce faci, dragă”, mănâncă, se pune în pat și cam atât. Nu te mai alintă, nu se mai joacă cu tine, sexul, când există, e monoton, iar când îi spui că n-ați mai ieșit undeva în doi sau că ți-e dor să te uiți la un film cu el și să râdeți împreună, îți răspunde că n-are timp/bani sau că ăstea sunt prostii pentru tineri. Cumva, ceva s-a rupt în relația voastră.
Nu trebuie să te dai peste cap pentru a întreține o relație și în niciun caz nu trebuie să fii altcineva decât tu însuți/însăți. Că nu de altcineva s-a îndrăgostit soțul sau soția ta. Uneori sunt acele mici lucruri care fac o mare diferență. Dar să știi că la multe cupluri acele lucruri se pierd după un timp. Relația devine obișnuință, așa încât la un moment dat te trezești întrebându-te cine e străinul de lângă tine din pat.
Sigur, unui cuplu mai nonconformist i se pot recomanda și alte lucruri. Dacă e să vorbim pe cinstite, nu știu care bărbat, având o soție sau o iubită ce arată trăznet și care la un moment dat îl leagă în joacă de scaun și îi oferă un spectacol de striptease exclusiv și privat, ca preludiu la o partidă de amor, sau poate un duș erotic, s-ar declara nesatisfăcut și ar căuta compania unor prostituate. Chiar nu știu. Dar pentru asta trebuie și ca fata să fie mai nebunatică și mai dezinhibată. Evident, nu-i ceva obligatoriu, iar soțul ar putea să-ți rămână fidel și fără ca tu să fii Miss Sexy. La fel cum faptul că el n-are fața lui Brad Pitt nu-i un impediment care să te facă să-l părăsești. Dar nu i-ai zice să-și facă operație estetică dacă ar avea fața lui Brad Pitt, nu?? Ar fi un bonus mișto.
În opinia mea, dacă ești într-o relație cu cineva, îi poți arăta din când în când că îl iubești într-un mod care să fie dulce sau neobișnuit sau surprinzător. Poți investi ceva în relația aia, că nu te costă nimic. Nu-i vorba de a menține niște aparențe, ci de a continua să te comporți așa cum o făceai la începutul relației cu el, pe cât posibil. De a nu te rutina. Acum, ce înseamnă exact acest comportament de început depinde de fiecare cuplu în parte. Dar acea frumusețe a începutului de relație nu era o aparență, era ceva real. Dacă ea există în continuare, atunci foarte bine.
#sadviolinmusic
Nu, serios, uite și tu cum se duce lumea de râpă. O să ajungă blatul de tort făcut în casă examen de masterchef. Din cauza bărbaților ca tine, care numesc un duș cu soția/prietena/amanta – erotic.
Duș erotic, auzi la el. Rilii? Rilii??
Mai pun o dată link-ul, că n-a apărut video-ul. Dovadă că se duce lumea de râpă:
https://www.facebook.com/tastemadeUK/videos/vb.1668562053414580/1990068267930622/?type=2&theater
Felicitari Aldus, pentru obiectivismul ideilor !
@Cudi
Orice poate fi sexy, iar dușul cu atât mai mult.
@Iosif
Mulțumesc.
Ai dreptate. Deși e greu să depistezi o mobilă pe care tu nu o ai. Mental. Dacă ești onest, ai tendința să dăruiești încredere la rândul tău. E lungă discuția, dar una peste alta sunt de acord cu tine.
Sper să meargă de data asta. 🙂
De data asta a mers! Comentariul, ca să nu intre ăștia la idei. 🙂
Mey, mi se pare ca orice discutie despre relatii care vireaza inspre reductionisme gen “a cui e vina” tinde sa decada in discutii inutile si in generalizari care de fapt nu ajuta.
Oamenii intra in relatii din motive foarte variate. Unii doar ca sa nu se simta singuri. Altii pentru ca “asa se face”. Altii pur si simplu stau in relatii fiindca nu stiu cum sa iasa din ele. Mai sunt si persoane care vor sa gaseasca pe Alesul Perfect (sau Aleasa).
Partea amuzanta este cind partenerii de relatie nici nu au aceleasi obiective. Tipul vrea un o tipa care-i un soi de mami (care are grija de nevoile lui, spala vase etc), dar care se si fute in draci. Ea vrea un tip care sa-i dea senzatia ca o protejeaza. Sau invers, ea vrea sa fie *pampered*, el vrea o gagica buna de aratat in public, ca o insigna.
Mna, in toata aceasta involburare de sentimente si idealuri, oamenii ajung sa insele. In general, o fac fiindca cealalta persoana nu le mai satisface asteptarile, alea implicite sau explicite.
Atingi tu cumva aspectul asta, dar mereu simti nevoia sa adaugi etichete pe comportamente, tipa care face striptis zici ca-i nebunatica .. or, fix etichetele aplicate arbitrar sunt cele care frineaza o relatie. Cum iti suna “nu fac in pat, fiindca doar curvele fac “?
In rest, subscriu celorlalti comentatori: daca un partener se plictiseste in relatie, ar putea la fel de bine sa-i pune capat, nu sa insele. Comiti o eroare de logica (si, mai grav, o faci intentionat) cind plasezi o imaginara “vina” doar pe femeie.
Nu mi-am propus să duc discuția la nivelul de generalizare sugerat de tine, cu un Y și o X care se pot cupla din varii motive, și ce înseamnă asta pentru ei. Cred că ai ratat contextul, respectiv punctul de plecare: avem o fată care după un an s-a trezit că așteptările-i erau înșelate încă din prima zi. Plus soția, care asemenea. Mnoa, a cui e vina, în cazul lor? Perspectiva este, deci, a așteptărilor înșelate.
În astfel de situații, vina este doar a ciobanului care nu-i vigilent. Faptul că există un lup (care va fi împușcat dacă va fi găsit) este cu totul altceva. Dar dacă eu îi spun ciobanului începător: lasă, fârtate, că nu-i vina ta, ci a lupului, care și-a ascuțit dinții la polizor, îi fac un deserviciu. Vina este a lui. Să și-o bage bine în cap.
Din punctul tău de vedere, nu există vina altora. Tocmai asta e greșeala: să dai vina pe alții. Ori vina pentru lucrurile care ți se petrec în viață este în 99% din cazuri, dacă nu în toate, a ta. A, că există cineva care să profite de pe urma naivității și alegerilor tale proaste? Întotdeauna există. Nu ne interesează și nu poți schimba cu nimic lucrurile. Nu te ajută să gândești în termenii ăștia. Conștientizează că vina este a ta, nu mai fi naiv și n-o să te mai poată dezamăgi nimeni. Știi cum zic?
Vezi că linkul de pe nickul tău duce spre blogul vechi.
Bun, vad ca incepem sa ne intelegem.
Totusi, nu gust abordarea ta, care plaseaza persoanele din relatie intr-un raport de lupta, de dusmanie si de scopuri contrare. Tocmai invers: relatia, daca-i relatie pe bune, reprezinta o contopire si-o armonizare.
Eu, cel putin, pentru a putea numi relatia “relatie”, ma astept ca toti partenerii sa fie deschisi cu ce vor, cu ce doleante au. Pe bune, in N relatii pe care le-am vazut, singurele cit de cit functionale erau alea in care ambii parteneri recunosteau deschis ce vor de la viata si de la cei din jur. Fara comunicare, discutam discutii seci.
Tu dai exemplul cu triunghiul conjugal.
Pai, hai sa le luam pe rind: sotul isi tainuieste asteptarile de la relatia cu sotia, lasind-o sa creada ca de fapt totul este roz, sau daca nu-i roz atunci macar tiris-grapis tot merge relatia lor. Bun? In acest context, ei de fapt nu mai au o relatie de sot-sotie, el a deja checked out la nivel mental. Poti discuta vini? Sigur ca poti, dar e un joc fara noima. E vina sotiei ca n-a stat ca pe ace, asteptindu-se de la sot sa fie chiar atit de las?
Idem si cu “amanta”. Ea cunoaste un om, un barbat. Ea, de buna credinta, crede ca se angajeaza intr-o relatie, adica e sincera in mare masura. El nu. El ascunde faptul ca are deja un angajament social, sub forma sotiei. Ascunde cam tot, duce o viata duplicitara. Sigur, am putea sa-i gasim si amantei vina, ca a fost naiva, sau proasta, sau ce alte etichete vrei tu sa lipesti. Da’ in fond, conteaza?
Oamenii isi aleg ce vor sa fie in viata. Unii vor sa fie paranoici. Altii vor sa fie dulci copii, sa creada ca toti semenii lor is de treaba. Eu ma inscriu cu drag in prima categorie, dar ii inteleg perfect pe cei care nu vor s-o faca. Sa fii cinic si paranoic pune cute in coltul gurii prematur, si te face sa fii evitat social de destui oameni. Pina la urma, e pur si simplu vorba de modul in care vrei sa-ti traiesti viata. Ce preferi, sa iti “iei teapa” la un moment dat? Sau preferi sa traiesti mereu cu teama plutind asupra ta, ca poate totusi sotia se vede cu altii, sau merge in weekend la orgii unde trage cocaina?
E o intrebare intractabila. Nici una din variante nu-i mai buna in mod absolut, ci doar mai adecvata individului si situatiei sale. Motiv din care mi se si par reductioniste discutiile astea despre vini. Nu-i vina nimanui ca-i om, cu scaderile proprii.
Perfect de acord că relația nu este o luptă, ci o contopire, unul dintre pilonii ei de bază fiind comunicarea. Dacă relația este pe bune, nu intri cu săgeți în ea, ci cu flori. Dar trebuie să ai și discernământ într-o relație. Și nu numai într-o relație, ci în general. De altfel, fără discernământ nici măcar nu poate fi vorba de comunicare, pentru că dacă nu ai discernământ, partenerul te aburește cum vrea el, îți îndrugă verzi și uscate, iar tu îl crezi. Ce fel de comunicare e aia? O comunicare falsă. Ori eu tocmai lipsa de discernământ am taxat-o.
Nu trebuie să stai ca pe ace. Nu trebuie să fii paranoică, e greșit să fii paranoică, pentru că atunci vei vedea dovezi de infidelitate și acolo unde nu sunt și îți vei distruge singură relația. Dar problema celor mai multe fete (imho) nu-i c-ar fi paranoice, ci că sunt prea credule. Gândește-te că în exemplul discutat, trecuse un an. Să zicem că ești idealistă și îl crezi (oamenii sinceri vor avea tendința să-i creadă și pe ceilalți sinceri) o lună. Îl crezi două. Dar într-un an ajungi, totuși, să cunoști un om. Există semne care îți pot da de gândit. Sau dacă nu-l cunoști, atunci ai o problema, ceva nu funcționează în relație. Dacă ai o relație cu cineva vreme îndelungată, fie ajungi să îl cunoști într-un mod foarte intim, aproape să îl simți aș putea zice, fie relația este totuși superficială.
Așadar, e bine să pui tot sufletul în relația aia, dacă ții la celălalt și vreți să fiți un cuplu, dar asta nu înseamnă să abandonezi orice urmă de pragmatism și de discernământ. Urcă cu capul în nori, dar păstrează-ți picioarele pe pământ! Sunt cele două incompatibile? N-aș zice. Sunt doi poli tot timpul: minte și inimă. Iar articolul meu discuta cazul uneia care a fost atât de naivă, încât s-a lăsat păcălită timp de un an. Aici deja nu mai merge că a vrut să creadă în el. Aici e naivitate curată. Un an.
De exemplu, dacă Em ar fi scris că prietena ei a aflat după o lună sau două că iubitul era căsătorit, nu s-ar fi justificat un astfel de articol din partea mea.
E frumoasă dezbaterea de mai sus 🙂
Completez doar cu ideea că infidelitatea e diferită de minciună. Vina-i discutabilă în caz de infidelitate, nu-i discutabilă în caz de minciună. Sigur, e o părere cât se poate de subiectivă și ușor extremistă :)) . Avem un mincinos în toată povestea asta, care n-are nici o scuză, dar NICI UNA că-i un mincinos ordinar 😛 Personal, n-aș mai schimba nici două fraze cu un om care m-a mințit pe o perioadă atât de lungă. Nimic și gata, fie că aș fi soția, fie că aș fi amanta.
Și deși nu-i chiar pricep pe oamenii care se lasă așa mințiți – pentru că-i vorba adesea și de a te agăța de o iluzie și a închide de fapt ochii la toate „semnele” care-ți spun care-i starea lucrurilor, tot nu cred că-i ok să le punem lor vina în cârcă. Naivitatea și încrederea oarbă în ceilalți se plătesc scump, oricum. Însă vina, ca abatere morală și ca responsabilitate a consecințelor, ar trebui să aparțină celui care „a comis-o”, infractorului deci, nu victimei – chiar dacă cea din urmă ar fi putut căsca ochii mai bine, ar fi trebuit să-și dea seama, ar fi trebuit să-l cunoască mai bine, etc.
Revenind strict la actul de infidelitate, dacă ar fi disociat de minciună, deci ar fi o situație aparte, care e pusă fățiș pe masă, aș zice că e vorba de variate cauze ce duc la el și poate nu-i neapărat sănătos să tot dăm vina. Evident, într-o relație, sunt (cel puțin?) două persoane. Dacă unul dă prin lături, evident ceva nu merge bine. Poate nu-i nimeni de „vină” în mod direct, poate pur și simplu cei doi nu au ce căuta de fapt în relația aia, dar o târăsc cu insistență prin viață după ei, poate chiar nici unul nu este pentru celălalt ce ar ar avea nevoie… Și cine-i de vină atunci? Ambii, că rămân într-o relație până în punctul în care unuia nu-i mai pasă suficient de mult încât să-l mai surprindă pe partener în mod plăcut, iar altul preferă să se lase surprins de o terță persoană, decât să facă el efortul de-a-l surprinde plăcut pe partener (care oricum nu-i ce are el nevoie)? Complicat 🙂
Când atribui o vină, îți trebuie într-adevăr ceva de care să o legi. Vină pentru ce? În caz că nu reiese suficient de clar din tăt ce-am scris mai sus, articolul își propune să răspundă la următoarea întrebare:
Cine-i de vină pentru faptul că ai fost căscată timp de un an iar acum suferi?
Atât! Alte întrebări, cu cine-i de vină pentru că te-a mințit, respectiv pentru că ți-a fost infidel, pot face, desigur, subiectul altor articole. 🙂
Fiți atenți și la context. Contextul este strict cel din întrebarea anterioară. Pentru că eu n-am vrut să fac pe judecătorul suprem, care să împartă fiecăruia procentul exact de vină pentru greșelile greșelile lui, ci să scriu un articol care să acționeze ca un duș rece asupra altor posibile persoane care s-au lăsat amăgite într-un mod asemănător și care intră pe articolul meu. Că din câte am observat, sunt multe!
Pentru viața ta de cacao, singura vinovată ești tu însăți. Întotdeauna. Din alte perspective și pentru alte lucruri, se poate discuta în alte articole.
Contextul prezentat / opinia ta (?) pornește din start de la premisa că femeia aia ar fi o „căscată”. Și atunci întrebarea nu-și are rostul, din câte văd, se rezumă la a fi retorică. Intenția articolului e bună, însă nu ia în calcul și varianta în care poate e ăla un sociopat notoriu dacă reușește să ducă așa o viață duplicitară și să mintă fără nici un stres două persoane pe o perioadă lungă de timp.
Înțeleg rostul dușului rece. Nu mi se pare însă corect să presupui din start că un asemenea context poate exista numai dacă femeia aia ar fi o căscată.
Da, suntem responsabili de viața pe care o avem, de deciziile pe care le luăm, de ce anume le permitem altora să ne facă, iar ce ține de noi și de ce putem noi face, trebuie să ne asumăm ca responsabilitate. Dar nu, nu sunt de acord că ar trebui să ne și asumăm vina pentru acțiunile altora. Adică nu ea a mințit, nu ea a înșelat. Nu sunt acțiunile ei, nu e vina ei. E responsabilă de situația în care se află și are de luat niște decizii și de dezvoltat niște abilități care să o ferească pe viitor de astfel de oameni și situații. Dar vină în sine, de ce? Bine, repet, dacă răspundem la „cine-i de vină că ai fost căscată?” – răspundem degeaba, e cât se poate de retorică. Și chiar de-i căscată, nu-i o vină în sine, cât o inabilitate de-a detecta minciunile – ceea ce ideal într-o relație n-ar trebui să fim puși în situația de-a o face.
Îți dau un exemplu, poate nu cel mai potrivit, dar cât să înțelegi de ce nu sunt de acord cu asumarea vinei pentru acțiunile altora. Un copil mic care e bătut acasă nu e vinovat că stă ca un căscat în familia aia și nu se ia să plece. Pentru că nu știe altceva. Din momentul în care începe să știe că nu-i normal, că i se face, de fapt, rău, putem spune că devine responsabil de situația în care se află și poate să facă sau nu ceva. Cred că asumarea vinei pentru ceea ce (ne) fac alții e la fel de periculoasă pentru sănătatea noastră (nefiind ceva ce putem noi controla direct) ca și extrema cealaltă, în care toți restul sunt de vină, mai puțin propria noastră persoană. La fel, de exemplu, de vină mi se pare că putem vorbi în cazul celor care știu că sunt înșelați și continuă să stea în relația aia, să sufere, etc. Da, acolo-i vina ta că stai în condițiile în care știi, pentru că poți lua o decizie în cunoștință de cauză, deci suporți consecințele propriilor decizi / acțiuni.
p.s. Cred că am o oarecare problemă cu ideea asta de vină și cu sentimentul de vinovăție. Îl găsesc a fi inutil și ineficient. Se referă mai mereu la acțiuni trecute 🙂
Păi cum altfel poți fi dacă iubitul tău, jumătatea ta, sufletul tău pereche 🙂 reușește să te mintă timp de un an într-o chestiune atât de importantă și fundamentală, cum e aceea a faptului că nu doar are un trecut cu altcineva, dar și un prezent, fiind de altfel căsătorit? Căscată cu litere mari scrie pe tine. 😛 Căscată cu litere mari ești și dacă era psihopat. Bre, e vorba de un an de zile, nu de o săptămână! Și de omul cu care-ți împarți viața, nu de o cunoștință. Iubitul tău, jumătatea ta, un an! 🙂 Uite, io-mi permit să te numesc căscată și dacă un psihopat reușește să te păcălească un an de zile în acest mod. Pentru că asta ești, sorry.
Nu tocmai ziceam că în articolul de față nu mă interesează alte întrebări afară de „Cine e de vină pentru alegerile tale greșite și credulitatea de care ai dat dovadă”? Nu mă interesează, na. 🙂 Îmi permit luxul de a selecta anumite subiecte pentru fiecare articol. În alte articole, putem discuta și din alte perspective. Tu vrei să schimbi perspectiva.
Dacă citeai cu atenție comentariile de mai sus, ai fi observat că am precizat, într-o replică adresată lui Alex, că lupul care a dat iama în stână va fi omorât dacă va fi prins. Asta ar trebui să-ți răspundă la întrebările dacă sunt sau nu misogin și dacă consider că bărbatul n-are nicio vină. Dar ciobanului indolent nu-i spun că vina-i a lupului, că-i ridicol și neproductiv. Evident că dacă hoții care ți-au furat tot din cameră vor fi prinși, vor fi închiși, dar băi omule bun, nu-ți mai lăsa ușa deschisă când pleci de-acasă! Pricepi? Vina e a ta că ți-ai lăsat ușa deschisă, ce sens are să te gândești că ce răi sunt hoții din lumea asta? Nu, ce prost ai fost că ți-ai lăsat ușa deschisă! Data viitoare fii mai atent.
Pentru alegerile din viața ta tu ești de vină. Pentru alegerile din viața altora, cum ar fi aceea de a te minți pe tine și de a fi duplicitari, discutăm când o fi vorba despre ei. Deocamdată, e viața ta, așa că discutăm despre tine. Ei pleacă și tu rămâi cu suferința.
Nu trebuie să-ți asumi vina pentru că te-o mințit ăla, ce prostie-i asta? Trebuie să-ți asumi vina că ai fost credulă, atâta tot. Nu trebuie să-ți asumi vina hoțului care ți-a furat din casă. Trebuie să-ți asumi vina c-ai lăsat ușa deschisă. Despre asta vorbim. Da’ în momentul în care conștientizezi cu adevărat care a a fost greșeala ta, nu te mai legi de vina celuilalt. Nu te mai interesează vina lui. Ți-ai învățat lecția, data viitoare închizi ușa și nu te mai fură nimeni.
Adică… să fie mai cu capul pe umeri și mai puțin credulă? Ce ditamai abilități îți trebuie ca să ajungi să cunoști omul cu care îți împarți viața timp de un an? Păi dacă nu-l cunoști, înseamnă că oricine te poate păcăli într-o relație. Și, implicit, că nu vei reuși niciodată să ai o relație autentică.
Nu poți vorbi de iubire și de relații autentice fără să-l cunoști într-un mod intim și profund pe iubitul sau soțul tău.
Dacă era retorică, nu exista cazul discutat. Dacă era retorică, nu aveam nșpe comnentarii sub articol, cu de ce zic că-i vina ei. 🙂
Încă o dată: dacă nu-l cunoști pe cel de lângă tine, atunci faptul că ai avea o relație este o frumoasă iluzie cu care singură te minți. Chiar dacă el te iubește și nu te înșeală, tot n-ai o relație cu el, ci cu o fantezie din capul tău, care nu-i el. 😉
La copil e diferit. Copilul depinde într-o anumită măsură de părinți, așa că în cazul lui vina este a părinților. Nu poți să-i ceri copilului să plece de acasă, că n-are încă gradul de maturizare care să-i permită să se descurce pe cont propriu într-o lume destul de dură ca a noastră. Dar un adult se poate descurca.
Problema e că unii adulți se maturizează doar biologic, în timp ce intelectual rămân la un nivel pueril. Și, ca atare, ajung să fie păcăliți de omul cu care-și împart viața timp de un an și apoi să sufere.
Ieșisem din perspectiva propusă de tine pe motiv că mi se pare limitativă când vine vorba de a înțelege dinamica unor astfel de relații. Dar îi pricep rostul, așa că încerc (înceeeerc 😛 ) să mă limitez la întrebarea în cauză.
Ideal, cred că nu ar trebui să fim ca ciobanii care trebuie să ne păzim oile sau ca omul care pleacă de acasă și-și lasă ușa deschisă când vine vorba de relații. Nu mi-ar plăcea să trăiesc o viață mereu cu garda sus. Nu-i trist ca asta să fie lecția, să te închizi, să devii suspicios, în contextul relațiilor, ca să nu te mai „fure” nimeni? Sigur, dacă am decis să nu fac toate astea, deci dacă-mi permit să fiu căscată, trebuie să-mi și asum eventualele consecințe. Problema apare când nu decidem conștient să acordăm (sau nu) încredere, iar apoi ne lovim de realitate și suferim. Poate aici apare dilema cu „cine-i de vină”. Și tendința e să dăm vina pe celălalt – aspect pe care tu vrei să-l pui sub semnul întrebării.
Și e ok, nu mă înțelege greșit, doar că ești poate prea justițiar cu oameni care, așa cum bine punctezi, nu sunt maturi emoțional. Iar personal, mi se pare că peste 80% din adulți sunt copii din ăștia mari. Ceea ce, dincolo de dușul rece care de obicei are zero efect, mă face să amintesc de abilitățile alea pe care poate ar trebui să le învățăm (noi toți), da, chiar abilitatea de-a fi mai cu capul pe umeri, de-a învăța să interacționăm autentic unii cu alții, de-a învăța să recunoaștem niște semnale emoționale, de-a învăța să îl cunoaștem pe celălalt, etc. De ce crezi că sunt atât de frecvente cazurile de genu’? Pentru că, în esență, foarte puțini oameni au abilitățile astea. Unii și-o iau în freză. Tu consideri că-i vina lor, eu consider că din acel moment devin responsabili cu ce fac cu propria persoană acum și pe viitor. Fie rămân în continuare căscați (ceea ce, probabil, la o a doua luare în freză, aș zice și eu vehement că-i vina lor), fie își asumă că așa vor să fie, să acorde încredere oamenilor (+ ca recomandare, să învețe să recunoască semnele de falsitate / minciună ca să iasă rapid din astfel de relații), fie își închid ușa.
Oricum, cred că ne-am blocat în două concepte diferite. Dacă înlocuiești în tot discursul tău ideea de vină cu ideea de a-ți asuma responsabilitatea pentru tine însăți, aș înclina să fiu de acord cu tine. Poate într-un ton mai indulgent față de oameni 😛 Altfel, a căuta vina în tine sau în ceilalți, mi se pare o chestie distructivă care aduce poate soluții imediate, dar de suprafață.
Dar nu trebuie să fii suspicioasă. Trebuie doar să nu fii aeriană, pentru că într-un an de zile, dacă ești cât de cât inteligentă și ai discernământ, imposibil să nu observi că ceva nu-i în reglă. Chiar și dacă nu ești paranoică/suspicioasă/cu garda sus.
Mai trebuie, apoi, ca într-o relație să aspiri să-l simți și să-l înțelegi pe celălalt într-un mod cât mai profund. Și dacă îți iese înțelegerea asta – și dacă e o relație pe bune, îți va ieși, că în orice relație autentică și profundă ajungi să-l cunoști într-un mod intim pe celălalt – atunci îți vei da seama ce hram poartă. Vei intui sau vei simți sau vei realiza că ceva nu-i în ordine la el. Poate nu vei ști exact ce de la început, dar îți vei da seama că ceva nu-i în regulă cu mult înainte ca relația voastră să împlinească un an, gizăs!
Unde am zis eu că trebuie să fii suspicioasă? Am zis să nu fii căscată. 🙂
Chestia cu vina nu e ca la judecătorie, că dacă-i vina ta, înseamnă că trebuie să faci 10 ani de muncă silnică. Nu. E vorba de a conștientiza ce greșeală ai făcut, astfel încât să n-o repeți. Și de a te maturiza cu ocazia asta.