Arrow este cel mai prost serial cu supereroi pe care am avut neplăcerea să-l urmăresc1până la un punct, că are și masochismul meu limite. Premiza e stupidă: un tânăr milionar suferă un accident cu iahtul și naufragiază pe o insulă misterioasă, unde trece prin diverse peripeții și devine, cumva, arcaș de elită și expert în arte marțiale. Cinci ani mai târziu, găsit și readus la civilizație, îmbracă un costum verde cu glugă și începe să ducă un război de justițiar împotriva afaceriștilor corupți care doresc răul orașului, ale căror nume le ia dintr-o agendă recuperată de la taică-su, mort în același accident de iaht.
Desigur, premiza nu e deloc nouă. Și dacă a funcționat la Batman sau Zorro, trebuie să funcționeze și aici, nu? Doar că scenariul e de o imbecilitate crasă. În primul rând, ideea unui oraș asupra căruia planează un pericol oarecum vag și nedefinit e puerilă. Da, o întâlnim și în Once Upon a Time, unde Regina cea Rea aduce printr-un blestem personajele din povești în lumea noastră, într-un oraș pe care-l controlează, în calitate de primăriță. Și deci orașul respectiv, cu numele simbolic Storybrooke, e sub puterea ei malefică și are nevoie de un salvator. Dar Once Upon a Time este un basm și parțial metaforă, povestea de acolo e a tuturor personajelor din oraș iar serialul are o echipă de scriitori talentați. Producătorii lui Batman renunță la realism și ne proiectează într-un plan aproape fantastic, unde numele Gotham capătă rezonanțe mitice. În Zorro avem un motiv istoric, al haiducului din aventurile de capă și spadă. În Arrow suntem lăsați cu o metropolă americană modernă, în care un tânăr bogat o ține în chefuri toată ziua, pentru ca noaptea să îmbrace o haină cu glugă, să-și facă vocea scremută și să tragă cu săgeți în afaceriștii locali.
Ca să fie treaba oablă, ulterior aflăm că – spoiler! – capul afaceriștilor cei mârșavi este la rândul lui expert în arte marțiale și tras cu arcul, așa că puteți arunca la coș teoriile conspiraționiste despre Big Brother, Noua Ordine Mondială și alte asemenea: în realitate, puternicii zilei, pe care-i vedem în presă sau la televizor, își trag noaptea costume de ninja și se războiesc între ei cu arcuri și săgeți, care sunt oricum mult mai eficiente decât armele de foc. Continuând pe firul ridicolului, o regăsim pe fosta iubită a lui Oliver, devenită între timp o luptătoare de temut, cale urmată apoi și de sora ei, respectiv noua iubită a lui Oliver, care – fără nicio aluzie la logoreea de care dau dovadă unele femei – ajunge să emită în luptă sunete ce aproape te asurzesc, după care Oliver – care v-ați prins că-i numele lui Arrow – se retrage în sânul unei grupări de luptători ninja, Liga Asasinilor, al cărei lider era nemuritor pentru că băuse apă vie dintr-un izvor magic, dar sfârșește parcă omorât de Oliver, după care capul afaceriștilor de care vă ziceam anterior devine noul lider al respectivei ligi, nu înainte de a o antrena pe sora lui Oliver în arte marțiale și tot așa.
Arrow se află în același univers cu seriale ca Legends of Tomorrow, Supergirl și The Flash, cu care se și intersectează uneori și pe care le egalează sau depășește la capitolul prostie, cu mențiunea că Flash e totuși mai răsărit. Dialogurile sunt atât de stupide, toată lumea comportându-se isteric, certându-se și vocalizând lucruri care n-au niciun sens, încât mă gândesc că dacă producătorii n-au vrut să-și bată joc de spectatori, atunci sunt iremediabil idioți. Și, evident, producții de tot rahatul nu pot atrage decât un public pe măsură. Vreți să știți care e proporția de copii2intelectual vorbind în rândul iubitorilor de fantastic? Pe IMDb, Arrow, ajuns între timp la sezonul 7, a fost votat de peste 350’000 de oameni și a totalizat 7.7 puncte din 10 posibile. Faceți voi calculul. Dar ce mai contează publicul, când, conform Wikipediei, serialul s-a bucurat de aprecierea celor mai mulți critici de film…
Esti un supererou doar si pentru faptul ca ai reusit sa-l urmaresti. Noi am cedat dupa primele 10-15 minute ale primului episod. De altfel am inceput sa-l urmarim doar fiindca un blogger care ne place (kuweitian), mare amator de treburi ce ne plac si noua, era mort dupa el. Bine, la momentul cand am facut asta nu ne prinsesem ca da, ii plac benzile desenate, dar lui ii plac supereroii lui Marvel, noua alea gen La Quête de l’oiseau du temps si Jour J, ii plac figurinele, dar alea cu transformers, noua armatele dela Warhammer si tot asa. Parerea mea e ca exista un segment relativ larg de consumatori de filme cu supereroi (mai ales americanii si filo-americanii care au crescut cu benzile desenate de la Marvel) si carora nu prea le pasa de scenariu si replici, sunt vrajiti de prezenta eroului justitiar. Si nu fiindca sunt idioti, fiindca am observat ca-s multi tipi cu IQ peste medie, ci fiindca cred ca chestia asta e visul oricarui tocilar care si-a luat suturi in dos de la sportivii clasei, precum si visul oricarui proletar.
Și eu am crescut cu filme cu supereroi, ce însă nu se desfășurau la televizor, ci în capul meu. De aia sunt și foarte tolerant când vine vorba de seriale de gen, dar pe de o parte are și toleranța mea o limită, iar pe de alta urmăresc să scriu recenzii pentru toți cititorii, nu doar pentru cei ca mine, așa că n-o să spun nici măcar despre Flash, al cărui prim sezon mi-a plăcut, că-i o capodoperă, deoarece are și el multe lucruri puerile. Dar comparativ, Arrow este o prostie de la cap la coadă.
Altfel, americanii s-ar putea să fie ușor imaturi așa. Tema supereroului apare probabil în orice cultură. O regăsim și la noi, în basmele cu Făt-Frumos. Doar că în folclor, ea cristalizează tiparul profund al evoluției personale de la stadiul de puber la cel de bărbat, fiind un mit inițiatic, al transformării de sine. La americani, supereroul este un tip care vine și-ți rezolvă el problemele, dinafară. Și nu doar ție, ci întregii omeniri. Privite mai adânc, aș zice că toate benzile desenate americane sunt ușor infantile. Și sigur că-ți plac, dacă ai rămas tot copil. Și sigur că nu te mai deranjează scenariul, dacă-i scris fix pentru tine. 🙂
Cand s-a lansat toata lumea era innebunita dupa el. Desi cunosc atat universul Marvel cat si pe cel DC si am urmarit majoritatea filmelor si serialelor din ele, la Arrow m-am lasat la fel, dupa vreo cateva episoade. Nu mi s-a parut neaparat prost, ci pur si simplu nu am inteles de ce m-as fi uitat in continuare.
O premisa similara ai si in Iron Fist, disponibil pe Netflix. Si ala e slabut comparativ cu alte seriale cu supereroi Marvel, dar are o poveste de inspiratie orientala care-l tine in picioare.
Eu l-am urmărit mai mult de câteva episoade. Vreo trei sezoane. Dar așa, strângând din dinți. 😀
Legat de Iron Fist, parcă m-am săturat. Aștept de exemplu o readaptare după Tolkien. Poate serialul celor de la Amazon.
Trei sezoane :)?
In ce sens o readaptare dupa Tolkien? Vrei un serial in lumea Lord of the Rings :)?
Da. Sunt masochist. 🙂
Și da. Că m-am săturat de atâția supereroi. Vreau alt tip de fantasy.
O să facă Amazon un serial bazat pe cărțile lui Tolkien. Cel mai scump din istoria televiziunii, cică.
Experienta arata ca “serialele” tind sa urmeze o reteta. Mai ales in domeniul SF/Fantasy, cliseele par sa fie o reteta necesara si aplicata din belsug, probabil pentru ca audientele nu-s interesate de asa lumi imaginare in nudul lor.
Exista un motiv foarte bun din care a fost bagat acel triunghi amoros in Hobbitul, desi era clar ca fanii vor face urticatrie: restu’ oamenilor trebuiau sa aiba o chestie de care sa se agate. Acelasi motiv care a facut Jocul lui Ender sa fie un rateu la box office, faptul ca n-au avut oamenii “normali” de ce clisee sa se agate.
Or, in atare conditii, eu n-as vrea sa vad un serial facut cu numitorul comun in minte. Mai bine un serial gen Outlander, unde poti avea tematica vag istorica si usor credibila, cu toate dramele aferente.
N-am nimic împotriva clișeelor, cât timp funcționează. Ori în Arrow nu funcționează decât pentru intelectul unui copil.
De ce n-am nimic cu clișeele bune? Pentru că clișeele bune nu-s clișee, ci trope, motive sau tipare profund înrădăcinate în subconștientul colectiv și care nu coboară povestea la nivelul vulgului, ci o definesc. Nu-i basm ăla în care Făt-Frumos nu se luptă cu niște forțe malefice (personificate de regulă prin zmei) și n-are un ideal de atins (personificat de regulă de Ileana Cosânzeana – care de aia nici nu apare carnal în poveste, că nu-i un personaj real al ei, ci un simbol). Dacă n-ai așa ceva, atunci n-ai basm. Și deci trebuie făcută distincția între aceste tipare (specifice diverselor genuri artistice) și clișee (implementările lor kitschioase). E cam ca distincția dintre muzică și manea. Ambele produc vibrații sonore, dar diferă prin calitatea acestora.
Motivul iubirii este unul fundamental, nu se poate vorbi de un clișeu. Milioane de oameni au fost fericiți în trecut iubind, fără ca asta să scadă sau perimeze cu ceva fericirea contemporanilor noștri îndrăgostiți. Depinde însă cât de bine reușești să ecranizezi acest motiv în filmul sau serialul pe care-l creezi. În funcție de priceperea ta, poate ieși ceva mișto sau poate ieși un clișeu. De regulă, când personajul principal are nevoie să strige „Te iubesc!” din tot pieptul (sau regizorul să pună un afiș cu „Iubirea este totul” scris cu litere de-o șchioapă), e clișeu.
[…] Arrow. Unul dintre cele mai proaste seriale cu super-eroi, care de regulă sunt oricum proaste. Nota 7.7 pe IMDb. […]
[…] e mai bun ca Arrow sau Supergirl, pentru că avem și ceva mister, și ceva ițe care se înnoadă în afara […]