The Orville (2017)

Imaginați-vă o lume în care adevărul este definit de majoritate. În care fiecare om poartă la piept un ecuson cu două săgeți pe care le poți apăsa, dându-i respectivului un vot de blam sau de încredere, din ce motiv vrei tu. Sau, dacă vrei, îl poți vota online. Când cineva ajunge la un milion de voturi negative, este încătușat și face turul televiziunilor, prezentându-și povestea și încercând să-i convingă pe spectatori că se va îndrepta. Iar aceștia votează. Și dacă nu i-a convins, e trimis la reeducare prin prăjirea creierului. Deoarece, conform votului majorității, e infractor. Scenariul face subiectul episodului cu numărul 7, Majority Rule, din The Orville.

The Orville este un serial produs de Seth MacFarlane și avându-l în rolul principal pe Seth MacFarlane, care pe de o parte parodiază Star Trek: The Next Generation iar pe de cealaltă parte îi aduce un omagiu aceluiași Star Trek: The Next Generation, al cărui succesor demn este. De fapt, The Orville are mai mult Star Trek în el decât tot ce s-a produs în ultimi ani sub numele Star Trek și e infinit mai bun decât Star Trek: Discovery.¹ceea ce nici nu-i greu, ultimul fiind uimitor de prost Serialul conține multe glume, cu umor pe toate palierele. La unele am râs zgomotos, la altele deloc. În spatele lor însă descoperi un scenariu bine gândit și serios, cu teme interesante. Cred că Seth MacFarlane visa de mult să facă o continuare la Star Trek²a și avut două apariții în Star Trek Enterprise, pe care a vândut-o FOX-ului ca pe o parodie, lucru posibil datorită glumelor, ironiilor și prostelilor, ceea ce-i foarte bine.

The Orville este o variantă comică a lui Star Trek. Sigur că glumele îl colorează într-o nuanță ce n-o să placă celor dornici de dramă și seriozitate, limitându-l întrucâtva, dar îi conferă totodată și o mare libertate, permițându-i inclusiv să facă mișto de el însuși sau să se descurce cu un buget mai scăzut. La această libertate contribuie și faptul că fiecare episod are povestea lui separată, ca la serialele din anii ’80, așa încât le putem vedea pe sărite (episoadele) fără să pierdem mare lucru. Ca urmare, putem spera să dăm peste episoade geniale sau foarte bune, chiar dacă tocmai am văzut unul care nu ne-a plăcut. Dar, cel puțin până acum, poveștile din The Orville au fost reușite. Și, bonus, în aceste prime 10 episoade i-am văzut în roluri secundare pe Jeffrey Tambor, Robert Knepper, Liam Neeson și Charlize Theron.

Tot ca în anii ’80 sunt și efectele speciale: curate, fără reflexii și refracții de lumini sau alte prostii. Adică așa cum ar trebui. De altfel, totul în film e curat și luminos, iar atenția la detalii se vede inclusiv în alegerea costumelor (mai frumoase decât în orice Star Trek). Muzica este superbă. Apoi, personajele seamănă cu cele din Star Trek: The Next Generation. Avem un android sau robot care, deși nu e jucat de Brent Spiner, are o voce asemănătoare cu a lui Data. Avem o tipă cu o frunte ce ne amintește de klingonieni și care e foarte puternică. Un medic femeie și lista poate continua. Și, tot în opoziție cu serialele moderne, The Orville pune un surprinzător accent pe prietenie, pe relații de colegialitate, pe partea luminoasă a oamenilor, lucruri ce constituiau spiritul seriei Star Trek.

Ce să vă zic, criticii de film l-au blamat. „Critics Consensus: An odd jumble of campiness and sincerity, homage and satire, The Orville never quite achieves liftoff.”, este sinteza de pe Rotten Tomatoes, lângă un indice de 21%. Dar tot acolo, nota audienței, adică a publicului, este de 93%. Eu deocamdată fac parte din public, dar, dragi case de film americane, chiar dacă sunt român și am un blog nou, recenzez filme, așa că sunt critic, și sunt deschis la publicarea de articole sponsorizate!