Am văzut aici un clip din 2011 cu Andrei Pleșu, în care acesta spune că unele versuri de manele conțin sensuri profund metafizice. Iată clipul:
Vă plac manelele? Dacă da, nici mie. Nu le ascult nici în public, nici acasă, și nu dintr-o aroganță elitistă, ci pur și simplu pentru că nu mă atrag. Cum Pleșu știe câteva versuri, deduc că le detestă, dar nu pe ele, așa că le mai ascultă din când în când. Sau îi mai trec pe lângă urechi. La vreo nuntă, la vreo petrecere, la vreo sindrofie literară sau de intelectuali. 🙂 În sfârșit, gânditorul dă ca exemplu un vers pe care zice că nu l-a digerat complet nici până la momentul de față: „Te iubesc, dar nu pe tine”. Și cum Pleșu s-a retras recent din activitatea publicistică săptămânală de la Adevărul, nu vreau ca opera filosofului să rămână neterminată, așa că vă ofer acum, probabil în premieră, decodificarea sensului metafizic al versului respectiv.
„Te iubesc, dar nu pe tine” este expresia conștientizării intuitive a unei aspirații de a iubi ce trece dincolo de limitările fizice, personale și individuale cărora le este supusă ființa umană din această lume. Te iubesc! – cu asta începem, pentru că într-adevăr trubadurul are dreptate, poetul are dreptate, filosoful are dreptate, misticul are dreptate, îndrăgostitul are dreptate: iubirea este totul; dar nu pe tine, pentru că nu fac greșeala de a confunda conținutul cu ambalajul, axul roții cu spițele sau periferia ei, sursa reală a atracției mele cu miriadele de forme în care ea se poate manifesta la un anumit moment din timp și spațiu. Te iubesc, dar nu pe tine, pentru că prin tine iubesc, de fapt, arhetipul feminin universal, Zeița, care, în jocul oarecum iluzoriu al manifestării, se întrupează în acest moment în făptura ta vremelnică. Asta dacă sunt bărbat. Sau, dimpotrivă, dacă sunt femeie, atunci iubesc prin tine Zeul din tine, respectiv arhetipul masculin suprem. Pentru că, minus fiind, sunt atrasă de plus, și nu de un anumit plus, ci de Plus cu majusculă, în timp ce plus fiind, sunt atras de minus, nu de o anumită minus, ci de oricine este un canal prin care Minusul își exprimă în această lume acele calități minus care pe mine mă complementează. Celelalte cazuri, care nu includ plus și minus, sunt ambigue și le lăsăm deoparte. Așadar, ființa iubită este doar ipostaza temporară a Zeului sau a Zeiței de care suntem, în realitate, atrași fără să știm (asta dacă nu compunem manele), iar dialectica nu este una orizontală, planară, ci verticală, care pătrunde în adâncime, pornind de la extremitatea exterioară a spiței și ajungând la esența ei axială, adică la centru.
Centru la nivelul căruia dispare orice multiplicitate, orice dualitate, orice dilemă, totalitatea ființelor de un anumit sex și în general a manifestărilor de un anumit tip regăsindu-se condensată într-un principiu esențial. 🙂