Zicea Renata într-un comentariu de la ea de pe blog, nu mai știu care, ceva de genul: „adu un cioban din vârf de munte și pune-l să dirijeze circulația într-o intersecție din București, să vezi cum în două ore clachează” – am citat din memorie. Și da, are dreptate, și da, așa este. Locuitorul unei metropole este mult mai rezistent la anumite forme de stres decât cel care trăiește într-o zonă rurală.
Primul care mi-a confirmat acest lucru a fost bunicul meu. Când era fecior, locuia pe o uliță lăturalnică a satului, pe unde nu prea treceau motoare – cum le spuneau ei mașinilor. După ce s-a însurat, a plecat la casa nevestei, aflată în același sat, dar pe strada principală. A stat vreo câteva săptămâni după care și-a luat soția și s-au mutat pe ulița lui, unde ulterior și-au făcut casă nouă. Mi-a zis că n-a putut suporta zgomotul motoarelor care treceau regulat pe acolo. Și, vă dați seama, vorbim de strada principală a unui sat de acum câțiva zeci de ani, din epoca comunistă.
Am putut verifica și eu lucrul ăsta cu ceva timp în urmă, când m-am mutat pentru o perioadă în Cluj, venind dintr-un orășel de provincie. Clujul era mult mai aglomerat decât orașul meu, ritmul de acolo era mai alert, viața mai agitată. Primele două săptămâni m-am simțit obosit, am avut o ușoară senzație de durere de cap, dar după aceea m-am obișnuit. Sigur că într-un oraș mare numai drumul până în centru și înapoi îți ia o oră sau peste, așa că lipsa de timp nu este doar o stare subiectivă. Dar, cum ziceam, dacă locuiești acolo, te adaptezi la dinamica orașului.
Deci, un orășean este mai rezistent la anumite forme de stres, în speță cele întâlnite în mediul urban, decât un țăran sau muntean. Dar – strict din punct de vedere al stresului – cred că tot satul l-aș prefera, după cum cred că tot țăranul are șanse să trăiască mai mult. Pentru că, rezistent sau nu la ei, acești factori agresivi continuă să îți atace ființa, erodând-o milimetru cu milimetru. Bunicul a fost brutar. Asta l-o fi făcut mai rezistent la praf, dar tot astmatic a ajuns la bătrânețe. Iar bețivii, deși sunt cei mai rezistenți la băutură, sunt primii care vor face ciroză.
Nu mai rețin contextul discuției de la Renata și probabil că n-are legătură cu ce spun eu acum. Cred că, pornind de la ideea stresului, voiam să vă întreb dacă voi duceți o viață liniștită sau… sunteți rezistenți la stres. 🙂
Apropo, tot in contextul asta, eu remarcam ca in Romania sa iesi pe strada este o adevarata lupta. Tre’ sa stai cu atentie sa nu-ti luxezi glezna intr-o bordura sparta. Tre’ sa stai cu atentie sa nu treaca un bou peste tine, desi tu ai verde. In orase ca Timisoara, tre’ sa fii atent pe linga cladirile “istorice” si deci in stare de decrepitudine, ca nu stii cind iti pica o bucata de tencuiala in cap. In orasele mari, nu poti merge tu linistit pe strada la ora de virf, ca sigur se gaseste un bou care sa te loveasca cu umarul doar ca sa ajunga la destinatie cu 2 minute mai devreme.
Toate astea se aduna. Eu imi si imaginez un profesor universitar, care are pe creier rezolvarea unei probleme complexe de lingvistica sau matematica .. insa nu o poate finaliza, fiindca merge pe strada ca la razboi. Cite idei bune ale antreprenorilor se pierd, in timp ce stau ei la cozi ale statului? etc etc