După un maraton de 5 sezoane, am terminat de văzut Boardwalk Empire și am rămas atât cu senzația că am asistat la o producție magistrală, cât și cu cea că filmului i-au lipsit câteva lucruri fundamentale. Știu, cuvintele mele sună confuz sau paradoxal, dar asta pentru că serialul e complex, la fel ca personajele care-l populează. N-ați auzit de ele? Probabil nu locuiți în America. Acolo serialul a fost promovat în câteva moduri inedite. De exemplu, prin punerea în funcțiune, înaintea difuzării sezonului 2, a unui tren de epocă decorat ca în film.
Iată un poster relevant pentru primele două sezoane:
Poate l-ați recunoscut pe Steve Buscemi. În film îi dă viață lui Enoch „Nucky” Thompson, personaj fictiv dar inspirat din biografia lui Enoch Johnson, omul care controla Atlantic City în perioada Prohibiției. Pentru că americanii, fiind ei americani, au interzis alcoolul timp de 13 ani. Atlantic City, prin statutul său de oraș-port, era un punct ideal de importare ilegală a alcoolului, pe care Nucky l-a fructificat la maximum. Iar aici am deja o primă critică: deși îmi place Buscemi, cred că este oarecum unidimensional și prin asta potrivit doar anumitor roluri (cum a fost cel al deținutului sărit de pe fix din Con Air). Și, chiar dacă acest serial i-a adus o mulțime de premii, eu aș fi preferat un actor cu mai multă adâncime.
Dar să revin la poveste. Dacă credeți că cea mai bună metodă de a curarisi un viciu este introducerea unei legi, guess again! Prohibiția a avut ca efect îmbogățirea fabuloasă a unor inși care și-au creat rețele de fabricare și distribuire a băuturilor alcoolice spre toate păturile sociale, iar Boardwalk Empire transpune pe ecran viața și activitatea câtorva astfel de indivizi notorii. Ne întâlnim de-a lungul celor 5 sezoane cu personaje ca Al Capone, George Remus sau Arnold Rothstein, și simplul fapt că cineva, în speță Terence Winter, a avut curajul să-l pună pe Capone în rol secundar și să-i dea primplanul unui personaj mai puțin cunoscut și pe jumătate fictiv face din Boardwalk Empire un serial neobișnuit. Serial pe parcursul căruia asistăm, printre altele, la câteva numere de magie ale fratelui lui Houdini (pe care cred că-l cheamă tot Houdini), la efectul pe care-l are pierderea întregii averi când te încrezi într-un anume Charles Ponzi din Italia și la fețele de masă pe care și le puneau în cap membrii Ku Klux Klan-ului. Asta la capitolul accesorii. În rest, narațiunea urmărește și perspectiva unor oameni situați de cealaltă parte a baricadei, adică oameni ai legii, dar baricada nu este foarte consistentă, lucrurile nu se tranșează simplu în alb sau negru, gangsterii au părțile lor bune, agenții FBI au ipocriziile și bizareriile lor.
Producătorii nu fac economie de personaje. Acțiunea pendulează între diverse orașe, ca Atlantic City, New York sau Chicago, și are multiple fire narative, ce uneori se întrepătrund. Multe personaje, inclusiv centrale, părăsesc scena, de cele mai multe ori în mod involuntar și definitiv (adică, cum spunea Gyp Rosetti, li se întâmplă ceea ce li se întâmplă tuturor, doar că mai repede); altele noi le iau locul. Toate acestea sunt, evident, bile albe la capitolul scenariu. În plus, povestea se adresează unui public matur, care, în loc să primească totul mură în gură, se va trezi uneori căutând pe Google informații despre un personaj sau altul din acea epocă, pentru a înțelege mai bine contextul și acțiunea dintr-un anumit episod. Nu asistăm, totuși, la un documentar: istoria se împletește cu ficțiunea, căci naratorul scoate din pălăria lui magică nume fictive, deseori în roluri de aghiotanți ce ajung să ne capteze interesul mai mult decât o fac personajele cheie. Iată mai jos (spoiler) moartea unui astfel de personaj secundar care dă filmului o savoare specială:
Filmului îi lipsește lirismul. Perspectiva, rece și indiferentă, nu-ți permite să te apropii prea mult de personaje, să arunci o privire în sufletul lor, să le simți vulnerabile și să empatizezi cu ele. Deja aud un murmur: „E o poveste cu gangsteri a genului epic!”. De acord, dar nici aici Boardwalk Empire nu punctează cum ar trebui. Personajul central, Nucky Thompson, e un tip calm și rațional, dar care se răzgândește des și nu manifestă forță decât în sezonul 3. Iar pe final ajungem să-l vedem copleșit de amintiri, vorbind de unul singur și incapabil să organizeze și să gestioneze un simplu schimb de prizionieri, a cărui miză îl va costa aproape totul. Ba chiar, într-un flashback, își întreabă soția ce-ar trebui să facă pentru a se ridica la înălțimea așteptărilor ei. Curat arhetip masculin, cum ar zice Pristanda! Cu alte cuvinte, se simte lipsa anumitor tipare și a unei atingeri de grație care să dea serialului o coerență mai profundă. Astfel că unele mesaje sunt confuze.
Într-un serial cu gangsteri, nu am vorbit deloc de lupte. Fanii acțiunii brute sau ai tensiunii în creștere pot respira liniștiți: asistăm la multe conflicte, de la verbale până la armate. Cele verbale sunt foarte bine construite, adică inteligente, adică cu miez. Execuțiile și luptele de grup sunt și ele ok, chiar dacă perfectibile pe alocuri. Armata lui Nucky Thompson e formată cel mai adesea din trupe jalnice, mercenari de strânsură ce ies mai mereu pe locul 2, astfel că victoriile lui sunt uneori un joc al conjuncturii, alteori un joc al alianțelor și, în sfârșit, un rezultat direct al unor strategii sau idei superioare. Nu prin forță armată reușește Nucky să se mențină la putere, dar măcar cu cei care ajung să-i fie mâna dreaptă nu vrei să te pui. Chit că, rând pe rând, ies și ei în decor. Ca de altfel mai toată lumea, căci până la sfârșit aproape nimeni din vechea gardă nu mai e în picioare, locul lor fiind luat de lupii tineri, sau de, mă rog, dacă tot am făcut referiri la scriitura autohtonă, ciocoii noi.
Serialul nu mizează pe sex dar nici nu fuge de el. Aproape toată lumea fumează constant, ca și cum fumul de țigară ar fi un fel de efect artistic de la care regizorii nu pot abdica. Regizori pe lista cărora dă cu semnătura și Martin Scorsese, chiar dacă doar pentru episodul pilot (dar îl regăsim ca producător executiv la fiecare episod). Nucky Thompson nu pare să aibă o casă a lui: locuiește în diverse hoteluri, unde ocupă, dacă nu toată clădirea, măcar un etaj. Ceea ce, dacă mă întrebați pe mine, e ciudat. Ciudate sunt și multe personaje, în sensul că fiecare are câte o apucătură a lui. Genericul de început, mereu același, ni-l prezintă pe Nucky la malul oceanului, pe ale cărui ape plutesc nenumărate sticle de alcool, ajunse acolo probabil în urma scufundării unor vapoare. Scena nu apare niciodată în film, așa că este o metaforă a eșecului ca finalitate inexorabilă a profitului ilicit. Sau a efemerității vieții, dacă vreți. Și condensează, de fapt, ideea întregului serial.
[…] Cum aș putea să încep acest articol altfel decât făcându-mi mea culpa? De ce? Pentru că până acum nu m-am uitat la filme românești, desigur.1Am văzut și eu, ca tot omul, Nea Mărin miliardar sau Mihai Viteazul, ca să dau câteva exemple, dar din filmele realizate după ’89, foarte puține. Cum de altfel nu m-am uitat nici la filme rusești, britanice sau franțuzești. Nu că le-aș fi evitat, dar am o lungă listă de așteptare, compusă din filme de care am auzit și care mi-au trezit interesul, și, aruncând o privire rapidă asupra lor, constat că aproape toate sunt producții ale industriei de film americane. Sunt sigur că nu sunt singurul în această situație, așadar cultura secolului XXII se făurește în laboratoarele Hollywood, de eroi cum ar fi Captain America. Măcar învățăm ceva istorie de-a lor. […]
[…] un fel de variantă britanică1produs de Steven Knight pentru BBC 2, rulează și pe Netflix a lui Boardwalk Empire, făcută cu bani mai puțini – dar făcută mai bine, în sensul că are exact lirismul și […]