O variantă a creării Universului

Titlul de mai sus este modul cum ar fi trebuit să-și intituleze Ketherius ultimul articol, pe tema creației Universului. Dar să nu intrăm acum în elemente legate de SEO. În fond, suntem la capitolul filosofie, iar subiectul este cât se poate de ofertant, nu-i așa?

galaxie

Un prieten al lui Ketherius ne propune următoarea teorie cosmogonică, citez:

Cică a fost odată o Entitate și această Entitate era Totul. Fiindcă ea era Totul, era și singură. Oricât de deștept ai fi – de fapt, cu cât mai deștept, cu atât mai mult – tot te plictisești. După eoni de plictiseală, Entitatea are următoarea idee: se împarte (exploziv, ar spune unii) într-un număr inimaginabil de mare de particule. Aceste particule sunt, absolut toate, Entitatea și conțin conștiința Entității Creatoare.

Ce scop are această împărțire? Păi, în loc să fie un punct gânditor și plictisit, s-a transformat în 10^86 de particule elementare, toate purtătoare de conștiință, toate interacționând între ele, formând stele, planete, ființe vii, toate apărând, evoluând, dispărând și renăscându-se în altă formă. În ansamblu, Creatoarea se percepe dintr-o varietate aproape infinită de unghiuri și ipostaze, simte și trăiește continuu experiențe noi, pe scurt, și-a creat propriul entertainment.

Prietenul își încheie dizertația cu următorul corolar: pentru că vrea să experimenteze cât mai multe prin noi, Entitatea își dorește ca noi să trăim cât mai mult și, de aceea, atunci când suntem într-un pericol de moarte, ne transmite mesaje preventive. Dar acestea ne parvin pe o frecvență care este mai greu accesibilă în starea de conștiință obișnuită, așa că nu le decodificăm tot timpul sau într-un mod foarte clar. Dar uneori auzim această voce interioară și ținem cont de ea.

Veți fi de acord, fără îndoială, că e o teorie interesantă, așa că merită analizată. Drept urmare, o s-o analizez. Apropo, știți că la început a fost Cuvântul, iar cuvântul „analiză” se compune din Ana și Liza? Iată o primă confirmare! 🙂 Și acum, la modul serios: o să încerc să găsesc punctele slabe și punctele tari ale acestei teorii.

Mai întâi, punctele slabe. În primul rând, plictisul. De unde știm că Entitatea se plictisea? Pentru că era singură și deșteaptă, zice teoria. Totuși, singurătatea nu este un garant al plictiselii. Deși oamenii sunt într-o anumită măsură ființe sociale, există specii de viețuitoare care preferă solitudinea. Mai mult, există chiar oameni care preferă compania unui număr restrâns de prieteni în locul socializării în masă cu o mulțime de necunoscuți sau amici de conjunctură și complezență. Și mai mult, în general sunt cei mai profunzi sau inteligenți dintre noi. În fond, spiritul de turmă este o caracteristică a mediocrității.

Inteligența ne dă și ea de furcă; eu unul, de exemplu, mă plictisesc atunci când văd un film plat, cu un scenariu lipsit de substanță. Atunci când dau peste o poveste cu schepsis sau când sunt în compania unor persoane inteligente, eventual mai inteligente ca mine, sunt într-o stare care este exact opusul plictiselii: surprins, fascinat, captivat. Teoretizez că, lăsată pe o insulă pustie, o persoană inteligentă va găsi mult mai multe lucruri de care să se minuneze și care să-i umple viața, comparativ cu una subinteligentă.

În concluzie, de unde știm că Entitatea era o ființă socială și, dacă tot s-a plictisit, de ce a ales să se împartă într-o infinitate de particule, unele cu o conștiință atât de rudimentară, încât nu poți experimenta mai nimic prin ele, cum sunt microbii și plantele, sau chiar complet lipsite de conștiință, cum sunt atomii și pietrele, în loc să se împartă în 10-15 entități având o condiție zeiască? Poate, mi se va răspunde, pentru a experimenta cât mai multe lucruri, din cât mai multe perspective. Ceea ce ne duce la obiecția numărul 2:

Dacă Entitatea dorește ca noi să trăim cât mai mult, de ce nu ne-a creat nemuritori, într-un univers infinit, aflat în continuă expansiune? Sau, dacă vrea să experimenteze și moartea din când în când, de ce nu ne-a făcut doar pe 10% dintre noi muritori?

Acum, să vedem punctele tari. Pentru asta voi face apel la religie și fizică. Religia ne spune sau ne dă de înțeles că la început nu exista decât Dumnezeu. Asta rezultă din aceea că Universul este o creație divină, iar Universul conține, prin definiție, toată materia și toate făpturile existente. Așadar, înainte să existe Universul, nu exista nimic altceva în afara lui Dumnezeu, pentru că orice altceva ar fi existat, ar fi fost deja parte din universul creat. Până aici, e clar.

Mai departe, în fizică există un principiu care ne spune că nimic nu se pierde (sau adună), totul se transformă. Cu alte cuvinte, cantitatea de masă plus energie care intră într-o reacție trebuie să fie egală cu cantitatea de masă plus energie care iese din acea reacție. Masa și energia se pot converti una în alta, dar nu pot să dispară și nici să apară din nimic. Dar atunci, de unde au apărut masa și energia care compun acest univers, dacă la început nu exista nimic în afara lui Dumnezeu? Că din nimic, fizica ne spune că nu pot să apară. Iată, așadar, că ideea identității profunde dintre Univers și Dumnezeu nu este deloc ilogică.

Nu-i așa că nu v-ați gândit până acum la lucrul ăsta, că tot ce există, începând cu voi, este Dumnezeu? Imaginați-vă sclipirea de lumină de pe chipul primei entități care a avut această neașteptată revelație. Well, Biblia ne spune că n-a sfârșit foarte bine. Și atunci, cum stau lucrurile în realitate? Suntem sau nu suntem Dumnezeu? Dar Universul? Și dacă da, care este pericolul în a ne apropia de acest adevăr?

Nu vă așteptați la vreun răspuns. În articolul de față pun doar întrebări. Și vă pavez drumul spre cazanul cu smoală! 😀

focul Iadului

10 Replies to “O variantă a creării Universului”

  1. M-am gândit la asta (că tot ce există e Dumnezeu). În adolescenţă. I-am spus mamei la ce mă gândesc şi ea mi-a atras atenţia că am descoperit apa caldă. Că e vorba de o concepţie filozofică lansată de multă vreme şi se numeşte panteism.
    https://ro.wikipedia.org/wiki/Panteism

  2. “Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine.” (Matei 5:29)
    Dar Iosif, grijuliu cum este, o să vină să ne scoată amândoi ochii cu lumina adevărului lui, ca să nu mai vedem drumul către cazanul cu smoală!

  3. @Vero

    Ideea că tot ce există este Dumnezeu e prezentă și în multe filosofii orientale. Panteismul este mai restrictiv: el spune și că tot ce înseamnă Dumnezeu se află în creație. Cu alte cuvinte, că atunci când Dumnezeu s-a împărțit într-o infinitate de particule infinitezimale care compun această lume, n-a mai rămas nimic din El care să fie în afara acestei lumi. Teoria asta e contrazisă inclusiv de acele religii orientale care spun că Dumnezeu se află permanent prezent în această lume, al cărei substrat este, ele afirmând că Dumnezeu are și o fațetă transcendentă. Argument: Dumnezeu nu poate fi limitat de nimic, deci oricâte lucruri ar „scoate” sau ar crea din El, rămâne în continuare aceeași conștiință unitară perfectă de la început, nu se poate pierde sau risipi în ceea ce creează. Așa că El este simultan prezent și în lume, pe care o susține, dar și în afara ei, în exact aceeași condiție pe care o avea înainte de o crea.

    Bineînțeles, alte religii ne înfățișează un Dumnezeu aproape exclusiv transcendent, deși chiar în Biblie se spune că omul a fost făcut din țărână (partea fizică, materială) și dintr-o suflare de duh sau de viață de la Dumnezeu (partea spirituală). Putem regăsi aici aceeași lege a faptului că nimic nu provine din nimic și, dacă despre țărână nu ni se spune mare lucru, aflăm că cel puțin sufletul sau spiritul nostru este o emanație divină.

    @Arlech

    Dacă îl invoci pe Iosif, de Iosif o să ai parte! 😀

  4. Aldus, aş zice că ni se spune şi despre ţărână: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” Pământul, adică şi ţărâna, nu? E şi ea tot emanaţie divină. Chiar dacă o fi una de mâna a doua. 🙂

    Diversele teorii se contrazic, dar au şi părţi similare. Pesemne că s-au desprins dintr-o rădăcină comună.

  5. @Vero

    Dumnezeu fiind cauza tuturor lucrurilor, evident că toate au fost făcute de către El. Dar în citatul pe care îl dai nu se spune *din ce* au fost făcute (adică se poate interpreta că a materializat Cerul și Pământul din nimic). Dar, cum ziceam, ipoteza că le-a emanat din El însuși se aliniază perfect la principiul fizic care spune că „nimic nu apare/dispare, totul se transformă”. Totuși, cred că foarte mulți preoți ar contrazice ferm această ipoteză. 🙂

    @Arlech

    A avut un comentariu nu demult, în care mi-a încurcat niște nick-uri și pe care nu i l-am aprobat. Altfel, sper să am parte de comentatori care nu scriu cu CAPS, mereu și mereu, aceeași idee. Dar blogul e la început.

  6. Poate că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul din nimic, dar m-am gândit întotdeauna că pentru asta a emanat ceva din el însuşi: un strop de voinţă divină. Adică un strop de energie catalizatoare care a făcut “bang”. Big bang. 🙂
    De-aia ziceam că, poate, ţărâna nu e decât emanaţie de “mâna a doua. Nu e pură. Are spori de nimic. De nimicnicie.
    Dar astea nu sunt decât fabulaţiile mele, fireşte.

  7. @Vero

    Apropo de „mâna a doua”: în anumite tratate ale hinduismului, creația este descrisă ca existând la început într-o formă implicită în Dumnezeu. Ca un fel de proiect în stare latentă. După aceea ea este emanată de Dumnezeu, dar treptat. La început apar câteva principii sau energii de bază, foarte subtile, care aproape că nu se pot distinge ca vibrație de starea de conștiință a lui Dumnezeu. Dacă ar fi să fac așa o analogie plastică, ajunsă cu conștiința la acel nivel, o ființă umană ar trăi cumva o stare beatifică, de Nirvana, sau am putea echivala aceste vibrații cu substratul anumitor paradisuri foarte foarte înalte. Apoi, aceste energii foarte fine se combină între ele și dau naștere la alte principii, ceva mai grosiere, și tot așa, până când se ajunge la cele mai de jos „cărămizi” ale creației, care constituie de fapt atomii lumii noastre fizice. Suntem, cum s-ar zice, ultimul vagon de la tren! 😀

  8. Deci nu suntem nici măcar de mâna a doua, ci cel mult de-a noua! 😀

    Studiul religiilor e o lectură fascinantă, dar recunosc că bărbatu-meu e cel pe care-l pasionează cu adevărat. Eu mă mulţumesc cu firimituri: cu ce-mi povesteşte el, în rezumat, cam aşa cum ai făcut tu mai sus, sau cu pasaje pe care mi le pune sub nas. Şi, de când cu netul, pun mâna să caut explicaţii când dau de câte ceva care mă nedumereşte.
    Şi-mi tot spun c-o să-mi fac timp să citesc mai mult pe tema asta.:)

Leave a Reply